Friends  |  Press Room  |  Contact Us

The International School for Holocaust Studies

Ghetoul

de Yisrael Gutman

Un singur decret al autorităţilor germane din Polonia ocupată a fost de ajuns pentru a determina înfiinţarea aproape imediată a Judenrate, sau Consiliile evreieşti, care au luat fiinţă aproape peste noapte în oraşele mari şi mici ale ţării. Ghetoizarea, pe de altă parte, nu părea să se supună nici unui model constant, şi datele din istoria sa sunt mai degrabă aleatoare : primul ghetou a fost stabilit în oraşul Piotrkow deja în toamna lui 1939; ghetoul din Lodz a fost închis în primăvra lui 1940 iar cel din Lublin în martie 1941. Ghetourile din Cracovia şi Radom şi din jurul acestora au apărut şi ele în 1941. În Silezia superioară, ghetoizarea a început abia în 1942, iar în unele localităţi din această provincie abia în 1943.

Procesul care a condos la încercuirea ghetourilor şi la regimul lor intern a variat şi el considerabil de la o localitate la alta. Unele ghetouri au fost încercuite în întregime cu ziduri, în vreme ce altele au fost împrejmuite doar cu garduri de lemn sau de sârmă ghimpată. În unele cazuri, recluziunea a implicat o « sigilare » totală a districtelor evreieşti, caz în care locuitorii evrei nu aveau voie să iasă şi polonezii nu aveau voie să intre. În alte locuri, evreii puteau părăsi ghetoul pentru perioade determinate de timp iar polonezii putea intra după bunul plac. Mai târziu, când părăsirea ghetoului fără permisiune a devenit o infracţiune susceptibilă de pedeapsă, această măsură nu a avut totuşi consecinţe serioase în toate localităţile. Cel mai dur regim a fost impus în ghetoul din Lodz, unde trecerea limitelor ghetoului era practic imposibilă.

Autorităţile naziste au încercat să îşi justifice politica de ghetoizare cu felurite argumente aparent raţionale. În unele cazuri germanii au argumentat că un ghetou fusese stabilit pentru a stopa piaţa neagră. Altundeva, ghetourile erau concepute pentru a dejuca pretinsa «răspândire de zvonuri» subversive şi defetiste din partea evreilor. Cu alt prilej, germanii au susţinut că ghetoizarea a fost instituită pentru a ţine în frâu focarele de boli infecţioase care erau răspândite de evrei şi pentru a preveni deteriorarea igienei. Unul dintre cele mai ingenioase argumente a fost acela de a apăra evreii de populaţia poloneză ostilă.

Inutil să spunem, toate aceste argumente erau menite să camufleze intenţiile veritabile ale germanilor, şi nici unul dintre ele nu rezistă examinării. În primul rând, evreii nu erau în situaţia de a putea exercita vreo influenţa asupra economiei Poloniei ocupate. În al doilea rând, dat fiind că nu existau decât contacte reduse între polonezi şi evrei, cei din urmă nu puteau, oricât de mult ar fi dorit, să funcţioneze ca o sursă de informaţii « subversive ». În al treilea rând, după cum a argumentat profesorul Ludwig Hirshfield, ghetoizarea a facilitat activ apariţia epidemiilor, departe de a o împiedica. Fireşte, adevărata intenţie a autorităţilor germane era de a separa evreii de restul populaţiei, de a îi izola fizic, cultural şi economic. Unii cercetători susţin că ghetoizarea a fost doar o fază a politicii germane antievreieşti, care a devenit din ce în ce mai extremă şi mai radicală cu trecerea timpului.

Prima încercre de a institui un ghetou în Varşovia a avut loc în noiembrie 1939. Un înalt ofiţer SS, Dr. Rudolf Batz, a comunicat Judenrat-ului că în termen de trei zile, toţi rezidenţii evrei ai oraşului trebuie să se mute într-un perimetru înconjurat de anumite străzi care va deveni un ghetou evreiesc.

Pe măsură ce ştirea se răspândea, evreii au fost cuprinşi de panică şi groază, copleşiţi de un sentiment de neajutorare completă. Faptul că SS-ul se aştepta ca 150000 de oameni să işi abandoneze casele de pe întinsul oraşului şi să se mute pe străzile aglomerate, suorapopulate ale viitorului ghetou nu putea fi explicat decât de insensibilitatea totală, de ostilitatea dezlănţuită şi cruzimea gratuită. Probabil că acest ordin inuman şi revoltător i-a făcut pe membrii Judenrat-ului din Varşovia să ia o atitudine curajoasă. O delegaţie a fost aleasă pentru a apela direct la generalul von Neumann, comandantul militar al Varşoviei. Condusă de Adam Czerniakow, preşedintele Judenrat-ului, delegaţia avea sarcina de a explica faptul că evreii nu pot îndeplini acest ordin.

Conducătorii evrei care au întreprins această sarcină dificilă erau pe deplin conştienţi de riscurile asumate. Deja fuseseră confruntaţi cu efectele unei încercări de a dejuca autoritatea SS-ului adresând direct comandamentului militar un mesaj formulat ca o plângere împotriva SS-ului. Totuşi generalul von Neumann a acceptat să primească delegaţia, care îi includea pe Czerniakow, Hartgles şi Weiss.

Generalul a negat că ar fi la curent cu ordinul ghetoizării, deşi acesta fusese emis în numele său. Se pare că generalul a fost mâniat de încercarea lui Batz de a îi invoca numele şi autoritatea pentru un plan elaborat de SS. Von Neumann i-a informat pe membrii delegaţiei că va investiga chestiunea şi între timp evreilor li s-a permis să ignore ordinul SS-ului.

Puţin timp după aceea, ordinul a fost în fapt anulat, şi pe 10 noiembrie 1939 Czerniakow scria în jurnalul său că « evacuarea nu mai este de actualitate ». fireşte că evreii au fost bucuroşi de această veste, întrucât zvonul despre nenorocirea care urma să vină se răspândise deja. Dar această victorie s-a dovedit a fi una a la Pirus, conducând la multe dezamăgiri şi paşi înapoi. Lecţia pe care au învăţat-o Czerniakow şi alţi membri ai Judenrat-ului din această intervenţie reuşită a fost că în anumite situaţii evreii pot profita de disensiunile din interiorul aparatului de ocupaţie şi exploata animozitatea personală dintre liderii instituţiilor germane. Deşi au investit mari speranţe în această strategie, în curând şi-au dat seama că ea dădea roade numai cu autorităţile locale care puteau fi convinse să anuleze sau să îndulcească măsurile antievreieşti. Atunci când ordinele şi directivele privitoare la evrei erau emise de autorităţile politice de nivel mai înalt, metoda de a manipula şefii instituţiilor locale unul împotriva altuia nu avea prea mari perspective. Evreii făceau doar obiectul deciziilor, neputându-se opune decretelor care cădeau asupra lor din senin ca trăznetul. 

La începutul verii lui 1940, germanii au început să ridice ziduri la intersecţiile anumitor străzi din Varşovia. Deşi amplasarea acestor bariere părea să indice un plan de împărţire a oraşului sau de creare a unor enclave în interiorul său, locuitorii evrei nu şi-au dat iniţial seama că zidurile erau menite să înconjoare un district evreiesc, izolându-l de restul oraşului.

Incertitudinea cu privire la intenţiile germanilor a hrănit zvonuri şi speculaţii în sânul comunităţii evreieşti. În jurnalul său, Emmanuel Ringelblum scria că, potrivit unui zvon, germanii urmăreau să creeze o enclavă în interiorul căreia să fie concentrate elementele definite ca prezentând un risc pentru securitate. În memoriile sale din perioada ocupaţiei şi a ghetoului, dr. Mordekhai Lenski, un doctor evreu din Varşovia, insista la rândul său asupra speculaţiilor legate de acest proiect în aparenţă inexplicabil :

"Evreii se dădeau de ceasul morţii încercând să afle de ce consturiesc naziştii aceste ziduri. Unii credeau că germanii doreau să asigure pentru armata lor o trecere lipsită de obstacole prin oraş în cazul în care ar fi nevoiţi să se retragă din Polonia. Într-o asemenea eventualitate, zidurile ar restrânge deplasarea locuitorilor oraşului şi ar deveni un mijloc eficace de a dejuca orice plan al polonezilor sau al evreilor de a îi ataca pe germani. Alţii erau de părere că, împiedicând mişcarea celor din rezistenţă, zidurile înalte erau menite să ajute forţele de securitate germane în lupta lor contra partizanilor polonezi şi evrei. Puţini oameni au fost de părere că germanii ridică zidurile pentru a îi încercui pe evrei într-un ghetou."

În martie 1940, la colţurile străzilor care duceau în cartierul evreiesc au apărut stâlpi pe care erau afişate anunţuri pe care scria, în germană şi în polonă, « Pericol: Zonă de epidemie ». În august un anunţ oficial a împărţit oraşul în trei districte: germană, evreiască şi poloneză. Evreilor care locuiau în zonele desemnate pentru districtul rezidenţial german li s-a ordonat să se mute, celor din zonele poloneze permiţându-li-se să rămână. Evreii care doreau să se mute dintr-un apartament în altul oriunde în oraş au fost forţaţi să se mute în districtul evreiesc.

Când s-a aflat că germanii poruniseră Judenrat-ului să plătească cheltuielile construirii zidurilor, evreii şi-au dat în sfârşit seama de scopul acestora. Jurnalul lui Ludwig Landau a înregistrat paşii care au condus la instituirea ghetoului în vara lui 1940: campania antievreiască s-a reluat în iulie; evrei din întreaga ţară au fost deportaţi în Varşovia şi unele străzi au devenit interzise pentru locuitorii evrei; bibliotecilor li s-a interzis să împrumute cărţi evreilor; oamenii erau răpiţi în plină stradă şi obligaţi să presteze muncă forţată; evreii au fost daţi afară din apartamentele lor.

Unul dintre cele mai revoltătoare şi mai umilitoare decrete impunea oricărui evreu să îşi scoată pălăria la vederea unui german în uniformă care trecea pe stradă. Deşi nu s-a promulgat oficial nici un decret sau ordin care să îi oblige pe evrei să coboare de pe trotuar la vederea unui german, evreii au fost adeseori forţaţi la acesta, fiind uneori bătuţi dacă refuzau. Landau şi alţii relatează că evreii s-au găsit într-o situaţie imposibilă: unii germani în uniformă i-au bătut pe trecătorii evrei pentru că aceştia din urmă nu îşi scoseseră pălăria sau neglijaseră să arate respectul cuvenit, iar alţi germani au fost mâniaţi de intimitatea pe care o implica ridicarea pălăriei.

Lui Waldemar Shoen, care era însărcinat cu evacuarea din Varşovia, i s-a trasat sarcina de a elabora planuri pentru ghetou şi de a le aplica. La câteva luni de la stabilirea ghetoului, Shoen a propus în scris un raport detaliat despre planificarea stadiilor, formulând unele consideraţii făcute în timpul punerii în aplicare a acestuia. Reiese că în primele luni ale lui 1940 agenţii germani de planificare erau de părere că ghetoul evreiesc trebuie stabilit dincolo de râul Vistula, în districtul Praga, însă această idee s-a lovit de opoziţia mai multor grupuri. Pe lângă obiecţiile ridicate de polonezi, s-a mai susţinut că transportarea pe apă a resurselor pentru evrei într-un district îndepărtat şi izolat va ridica dificultăţi serioase. Conform lui Shoen, aplicarea întregului plan a fost amânată. S-a sperat că evreii vor putea fi ulterior concentraţi în zona din jurul oraşului polonez Lublin, sau în insula Madagascar, pe coasta estică a Africii! Între timp, conform raportului lui Shoen, a început lucrul la stabilirea ghetourilor în zona Varşoviei, întrucât se constatase că numai ghetoizarea poate « elimina diferitele tipuri de ameninţări pe care le prezintă lumea evreiască ».

Descrierea mai implică şi că stabilirea ghetourilor nu a fost motivată de nici un motiv practic urgent, cu excepţia faptului că autorităţile germane din Varşovia nu au putut sau nu au vrut să rămânăîn urma măsurilor antievreieşti instituite în alte locuri. Este de la sine înţeles că în nici un stadiu al acestor deliberări şi planuri evreii înşişi nu au fost consultaţi ; ei au avut la dispoziţie doar zvonuri, în vreme ce neputinciosul Judenrat încerca să ghicească adevărul.

Pe 2 octombrie, Ludwig Fischer, comisarul german al districtului Varşoviei, a promulgat un decret official care instituia ghetoul şi specifica străzile şi porţiunile de străzi care urmau să fie incluse în el. Fischer nu a folosit termenul “ghetou”, care nu apare de altfel în documentele oficiale. Germanii îl numeau « districtul rezidenţial evreiesc din Varşovia » (das Juedische Wohnbezirk in Warschau) şi pretindeau ca evreii să folosească aceeaşi terminologie. Pe 12 octombrie, înfiinţarea ghetoului a fost anunţată la megafoane amplasate pe stradă. ; până la sfârşitul lui octombrie, polonezii trebuie să părăsească străzile desemnate ca ghetou şi evreii trebuie să se mute în sectorul evreiesc. Anunţul a fost făcut public de Yom Kipur, şi probabil aceasta nu a fost o coincidenţă. În acea zi de post şi rugăciune, Kaplan a scris următoarea însemnare în jurnalul său:

"Comunitatea evreiască din Varşovia nu a omis nimic în rugăciuni, dar a izbucnit în implorări adresate tatălui ceresc, conform vechiului obicei al lui Israel. Spre marea noastră durere, când ziua făcea loc nopţii, într-o vreme în care porţile lacrimilor erau deschise, am aflat că un nou edict ni se va mai impune, un edict barbar care depăşeşte prin importanţa şi prin consecinţele sale toate celelalte edicte care au fost emise împotriva noastră până acum şi cu care ne obişnuisem. În cele din urmă, a fost emis edictul ghetoizării."

Polonezii s-au opus planului înfiinţării ghetoului şi au încercat să anuleze această decizie. Municipalitatea din Varşovia, în care polonezii mai deţineau o oarecare autonomie, a expus obiecţiile. În primul rând, polonezii considerau divizarea Varşoviei în districte etnice separate ca o dezmembrare de facto a capitalei ţării lor. În al doilea rând, deşi evreii erau cei care urmau să fie loviţi de şocul transferului de populaţie pe care o implica ghetoizarea, un procent important al populaţiei poloneze avea de suferit din cauza abandonării apartamentelor şi a mijloacelor de întreţinere, fiind obligată să păşească în necunoscut. În al treilea rând, deşi era anevoios de estimat numărul creştinilor care erau sincer revoltaţi de suferinţa compatrioţilor lor evrei, este clar că au existat polonezi care şi-au exprimat preocuparea pentru soarta care îi aştepta pe evrei ca urmare a deciziei de a crea o graniţă între două sectoare ale oraşului.

O dată ce polonezii au înţeles că decizia germanilor este irevocabilă, ei şi-au îndreptat atenţia asupra problemei graniţelor ghetoului ; au încercat să limiteze suprafaţa acestuia cât mai mult cu putinţă, pentru ca cea mai mare parte a oraşului să rămână în mâinile polonezilor. Harta viitorului ghetou a fost schimbată atât de frecvent încât nici polonezii nici evreii nu ştiau sigur care străzi sau porţiuni de străzi vor fi incluse în planul final. Astfel, mulţi nu s-au putut hotărî dacă să îşi caute un nou apartament şi să se mute sau să aştepte sperând că locuinţa lor actuală va rămâne de partea « bună » a graniţei. Adeseori, după ce se hotărâseră să se mute într-un nou apartament, locuitorii disperaţi au aflat că noua lor locuinţă nu va fi de fapt inclusă în graniţele noului ghetou, fiind astfel nevoiţi să înceapă din nou să îşi caute un alt domiciliu. Este important să ţinem cont de faptul că, de regulă, evreii bogaţi trăiau în afara străzilor aglomerate ale districtului evreiesc, în vreme ce polonezii care locuiau în cartierele evreieşti făceau parte din cele mai sărace categorii ale populaţiei. Astfel, evreii au abandonat apartamente spaţioase şi confortabile fiind forţaţi să se mute în mici locuinţe care nu aveau o sanitaţie adecvată.

Conform cu detaliile conţinte în prima proclamaţie cu privire la graniţele zonei din Varşovia destinată viitorului ghetou, numărul polonezilor obligaţi să plece îl depăşea pe cel al evreilor obligaţi să se mute în ghetou. În sine, acesta nu era surprinzător, căci aglomeraţia din cartierele predominant evreieşti era mult mai mare decât cea din cartierele populate predominant de polonezi. În curând, însă, străzile şi casele aflate la graniţă au devenit obiectul unor dispute aprinse între cele două părţi. Polonezii argumentau că cutare locuinţă adăpostea o fabrică deţinută de polonezi sau era o biserică şi ca atare nu trebuie inclusă în interiorul ghetoului.

Deşi, după cum ne aminteşte E. Ringelblum, contele Roniker de la R.G.O.-ul polonez (Consiliul general al bunăstării) era adeptul unor negocieri asupra acestor probleme, în practică atât instituţiile publice cât şi persoanele particulare au făcut mari eforturi pentru a obţine mai multe avantaje pentru partea mai puternică, iar evreii nu puteau fi consideraţi partea mai puternică angajată în această controversă.

Discutând schimbările în trasarea graniţei ghetoului înainte de instituirea sa şî în decursul existenţei sale, Jozef Ziemian, autorul unui studiu excelent despre structura topografică a ghetoului, scria că « în fiecare zi, aproape până la încercuirea finală, graniţele ghetoului au fost modificate ». Iată nişte exemple ale acestor necontenite schimbări, discutate de locuitorii Varşoviei :

Se discută viitorul străzii Swietojerska.

Străzile Elektoralna, Leszno şi Sienna sunt în pericol.

Din ghetou va fi desprinsă o secţiune înconjurată de Zelazna-Wolnosc, astfel că va putea fi divizat în două părţi.

Wronia şi nu Zelazna va marca graniţa ghetoului.

Walicow şi Ceglana au fost îndepărtate din perimetrul ghetoului.

Swietojerska a fost salvată.

Ceglana a fost reîncorporată în ghetou.

Au reuşit să salveze porţiuni din Zelazna.

O porţiune din Ciepla a fost exclusă din perimetrul ghetoului.

Următoarele străzi au fost excluse din perimetrul ghetoului : Gibalski, Mirecki, Dlugosz, Baron, Zytnia, Kacza, Wolnosc, Wronia, Piaţa Klecki, Chlodna, precum şi alte străzi şi segmente de străzi.

Piaţa Grzybowski este în pericol

Următoarele străzi au fost incluse în ghetou : Boniafaterska, porţiunea din Nowolipki de la Zamenhof până la Nalewki (un şir de case).

Zece case de pe strada Freta au fost exluse [din ghetou]

Următoarele străzi au fost reîncorporate în ghetou : porţiunea din Zelazna de la Grzybowska pănâ la Leszno, Krochmalna, Chlodna şi porţiunea din Ogrodowa până la Wronia.

S-au făcut mici modificări în dezavantajul evreilor.

« Faptul că graniţele ghetoului nu au fost definite corect », scrie Ziemian

« a stârnit confuzie în rândul a zeci de mii de oameni care planificau să se mute, însă în special evreii au fost cuprinşi de panică. Nimeni nu putea fi sigur că mâine nu va trebui să vândă o locuinţă pe care o cumpărase în ziua precedentă. Trebuie să nu uităm că aproximativ 138 000 de evrei care locuiau dincolo de districtul predominant evreiesc au fost constrânşi să se mute în apartamente [în interiorul perimetrului ghetoului, conform termenului în care acesta urma să fie instituit] care fuseseră locuite de 113 000 de polonezi ; în plus, apartamentele din districtul evreiesc erau în medie mai mici decăt cele deţinute de evrei în afara districtului. Mai mult, polonezii îşi tot amânau plecarea, ceea ce a complicat şi mai mult situaţia dificilă a evreilor forţaţi să se mute în noi locuinţe. »

Până la 31 octombrie 1940 s-a menţinut incertitudinea privind termenul pentru încercuirea ghetoului, numeroşi oameni nefericiţi căutându-şi noi locuinţe. Cum evacuarea apartamentelor se desfăşura rapid, germanii au hotărât să extindă perioada de graţie până la mijlocul lui noiembrie. Germanii au explicat că disponibilitatea evreilor de a se supune ordinelor germane a făcut posibilă această amânare. Lista definitivă a străzilor şi adreselor care urmau să fie incluse în ghetou a fost publicată pe 14 noiembrie, o zi înainte ca ordinul de ghetoizare să fie aplicat.



Caracterul ghetoului

De-a lungul toamnei, toată lumea se interesa de natura ghetoului. Va fi un sector deschis din care evreii vor putea ieşi şi în care polonezii vor putea intra în timpul zilei ? Va fi închis doar noaptea, când intra în vigoare camuflajul ? Sau poate contactul dintre cele două populaţii va fi limitat la câteva ore ? Puţini au fost cei care au putut lua în considerare posibilitatea groaznică a unui ghetou închis ermetic, izolat complet de lumea exterioară. Dar în timpul săptămânilor agitate ale transferului de populaţie nu mai era timp pentru nici o speculaţie, întrucât găsirea unor cartiere sigure era cea mai urgentă şi mai importantă problemă.

Evreii care deţineau magazine, ateliere şi alte spaţii comertciale în afara districtului evreiesc s-au găsit într-o dureroasă dilemă : să îşi închidă afacerea, mutând marfa din magazin, uneltele din atelier şi să se resemneze cu pierderea sursei de existenţă, sau să rămână acolo unde erau în speranţa că şi după încercuirea ghetoului li se va permite să îşi continuie vechea ocupaţie în afara ghetoului ? Pe 16 noiembrie, toate aceste dileme, întrebări şi speculaţii au fost brusc rezolvate. Poliţiştii polonezi şi germani au fost amplasaţi la porţile ghetoului şi doar cei cu permise speciale aveau voie să parăsească districtul sau să intre în el. Ghetoul fusese efectiv sigilat. Aproximativ 1700 de magazine alimentare şi aproximativ 2500 de alte spaţii comerciale deţinute de evrei au rămas în afara perimetrului ghetoului.

Grupul care a fost lovit cel mai greu de ghetoizare a constat fost cel al evreilor asimilaţi şi convertiţi la catolicism. Proporţia de evrei polonezi asimilaţi şi evrei care aveau legături strânse cu mediile neevreieşti era mai mică decât în Europa centrală şi occidentală. Totuşi în Polonia şi îndeosebi în Varşovia existau mii de evrei care se considerau polonezi în deplinul sens al cuvântului : legăturile lor sociale, culturale, religioase şi familiale cu evreii şi cu iudaismul erau în cel mai bun caz slabe. De asemenea, în această categorie lovită din greu existau familii mixte şi mai multe mii de convertiţi, pe care legile rasiale îi clasificau ca evrei.

Înainte de 24 iulie 1940, evreii ce locuiau în Guvernământul General [al Poloniei] erau clasificaţi după criterii sociale şi religioase, nu rasiale. Un evreu era o persoană de religie mozaică sau un membru al comunităţii evreieşti. Această portiţă de scăpare părea să le permită convertiţilor să se pună la adăpost de legile antievreieşti, deşi acest fenomen nu a dus la o convertire în masă la creştinism. În însemnările sale, Emmanuel Ringelblum menţionează mai multe sute de evrei convertiţi la creştinism. În alte locuri, mai ales în Varşovia, rata era mai ridicată, dar « valul » de convertiţi pare să nu fi depăşit niciodată mai mult de câteva sute.

De pildă, în Ungaria anilor 1938-1039, când legile antievreieşti au început să fie aplicate, ele i-au afectat doar parţial (sau deloc) pe convertiţi. În total, aproape 15000 de evrei s-au convertit. Numărul relativ mic de convertiţi în Varşovia şi în general în Polonia trebuie atribuit mai presus de toate legăturilor foarte strânse din cadrul copmunităţii evreieşti poloneze şi puternicului său sentiment de identitate, tradiţie şi religie colectivă.

Chiar şi anterior instituirii ghetoului, germanii impuseseră unele măsuri conforme doctrinei rasiste a naziştilor. De exemplu, evreii şi convertiţii deopotrivă au fost obligaţi să poarte o banderolă cu steaua lui David. Acest ordin sumar emis de guvernatorul Frank a lăsat sarcina de a formula instrucţiunile propriu-zise la discreţia agenţiilor executive locale. Acţionând în numele decretului lui Frank, Ludwig Fischer, guvernatorul Varşoviei, a emis o directivă ce definea ca evreu pe orice membru al unei comunităţi evreieşti sau care aparţinuse comunităţii evreieşti în trecut. Astfel, ordinul s-a aplicat chiar şi fiilor şi fiicelor de convertiţi.

Directiva din iulie 1940, care definea cine este evreu, a mers mai departe - în fapt, a fost aproape de definiţia formulată în legile de la Nuerenberg : o persoană este evreu sau evreică dacă toţi cei patru bunici ai săi aparţinuseră comunităţii evreieşti; o persoană cu doar doi sau chiar şi cu un singur bunic evreu era considerat Mischlinge, cu sânge amestecat. Definiţia aşadar cobora trei generaţii în trecut. Chiar dacă părinţii cuiva erau creştini autentici, denominaţia religioasă a bunicilor îl putea trimite pe fiul de convertiţi în lumea străină şi ciudată a evreilor ghetoizaţi. La un moment dat, Guvernământul General a luat în considerare interdicţia botezării evreilor, dar Frank a refuzat să semneze decretul necesar. Concomitent se făceau unele eforturi pentru ca evreii convertiţi să nu fie obligaţi să poarte banderola cu steaua lui David.

Singura organizaţie care a menţinut contacte cu autorităţile a fost Consiliul Central al Bunăstării (RGO) ce şi-a asumat responsabilitatea pentru a susţine cauza convertiţilor. Liderii RGO au argumentat că printre convertiţi existau figuri proeminente ale vieţii culturale şi sociale poloneze care nu aveau absolut nimic în comun cu evreii ; pentru asemenea persoane purtarea banderolei constituia o povară insuportabilă. În replică, germanii au cerut o listă de persoane pe care consiliul o recomanda să fie exceptată de la purtarea banderolei şi au promis să examineze solicitarea. Se pare că autorităţilor le-a fost înmânată o listă cu 2000 de nume. Răspunsul a venit rapid: după deliberări serioase, autorităţile au decis că solicitarea de a-i scuti pe convertiţi de purtarea banderolei nu poate fi onorată.

În mod sigur, cei mai mulţi convertiţi au reuşit să scape de acest ordin, deşi unii dintre ei au fost hărţuiţi din acest motiv. Cu puţin înainte de expirarea termenului de închidere a ghetoului, germanii au intrat în casele acelor convertiţi ale căror nume apăreau pe listă şi i-a forţat să se mute în ghetou. Cu totul, aproximativ 2000 de creştini au fost închişi în ghetou. Aceştia au format propria lor comunitate în jurul bisericii din strada Leszno care fusese inclusă în perimetrul ghetoului. Preotul era la rândul său un evreu convertit. Comunitatea a primit asistenţă de la Caritas, o organizaţie caritabilă creştină, şi mulţi ani după aceea cardinalul Wyszynski s-a străduit să prezinte ajutorul oferit de Biserică evreilor convertiţi ca pe o asistenţă acordată evreilor din ghetou.

Ghetoizarea a marcat un punct de cotitură în viaţa evreilor, o ruptură la fel de radicală ca începerea războiului şi a ocupaţiei. Ghetourile create de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial nu erau comparabile cu ghetourile medievale. Acestea din urmă constau în cartiere sau străzi evreieşti care îi separau pe creştini de evrei, definind o enclavă religioasă, socială şi culturală. Dincolo de acesta, comunicarea socială şi economică dintre cele două grupuri rămânea nestânjenită. Chiar dacă este posibil ca ghetoul medieval să fi fost instituit pentru a umili evreii, conform cu doctrina creştină, iar viaţa era aglomerată şi insalubră chair şi după standardele epocii, ghetoul ca instituţie a fost adeseori privit favorabiul de evrei, întrucât facilita păstrarea modului lor tradiţional de viaţă, protejându-i de evenimente potenţial violente în lumea exterioară. În martie 1941, Ringelblum scria în jurnalul său că « analogia cu ghetoul din trecut nu este pertinentă, întrucât în acele vremuri ghetoul era rezultatul unei dezvoltări istorice, un fenomen general, în vreme ce acum el este un lagăr de concentrare ».

Articole din presa clandestină oferă numeroase dovezi ale temerilor evreilor privind izolarea, umilirea, suprapopularea, foametea şi boala care dominau ghetoul. Numărul din decembrie 1940 al revistei Befraiung, organ al partidului sionist socialist Poalei Zion, a publicat un studiu istoric al ghetoului, care începea cu aceste cuvinte:

"Cerul de deasupra capetelor noastre este din nou acoperit de norii Evului Mediu. Toate edictele arhaice şi măsurile represive, care păreau definitiv date uitării, stârnind doar interesul istoricilor profesionişti, au reapărut în viaţa noastră cotidiană învaluită în întuneric, devenind o parte a amarei noastre realităţi. În acest moment, problema ghetoului în toată gravitatea şi teroarea sa, este cea mai chinuitoare problemă a noastră. Cu toată sălbăticia bestiilor deghizate în oameni, am fost consideraţi impuri şi alungaţi din mijlocul populaţiei neevreieşti, rămânând izolaţi ermetic între ziduri înguste, fără aer, lumină sau verdeaţă."

Ghetoul era încercuit în aşa fel încât cea mai mică urmă de verdeaţă sau pâlc de copaci să fie exclus din perimetrul său. În apropierea străzii Nalewki exista parcul Krasinski, o mică grădină publică situată în centrul districtului evreiesc, care însă nu a fost inclusă în ghetou. Problema includerii sle a făcut obiectul a numeroase discuţii. Czerniakow a primit numeroase promisiuni care însă nu au fost onorate. 

Străzile ghetoului erau înţesate de mulţimi de oameni mereu nervoşi şi grăbiţi. Era un flux uman continuu. În aprilie 1941, organul de presă al secţiunii de tineret a Hashomer Hatzair a publicat un articol intitulat « O plimbare pe străzile ghetoului », Autorul nota că i-a luat « trei sferturi de oră să traverseze cuşca în care erau închişi o jumătate de milion de oameni ».

Statisticile vorbesc sec despre groaznica suprapopulare a ghetoului. 30 la sută din populaţia Varşoviei a fost îndesată pe o suprafaţă de 2.4 la sutră din mărimea oraşului. Conform ziarului evreiesc oficial care apărea în Cracovia de mai multe ori pe săptămână, populaţia ghetoului din Varşovia în ianuarie 1941 consta în 380 979 evrei, 1718 creştini catolici, protestanţi şi ortodocşi şi 43 de credincioşi ai altor religii.

Graniţele ghetoului s-au schimbat constant, conform cu tendinţa permanentă de a îi reduce suprafaţa prin « amputare ». Concomitent, populaţia a crescut, datorită deportărilor şi evacuărilor din oraşele şi satele din împrejurimi şi transferului de refugiaţi în ajunul lichidării complete sau parţiale a altor ghetouri şi aşezări evreieşti. Datorită ratei crescânde a mortalităţii în populaţia ghetoului, acest influx constant de populaţie nu a fost întotdeauna reflectat în statistici.

În aprilie 1941, populaţia de refugiaţi din ghetoul din Varşovia era de 130000. În ianuarie 1941, întregul ghetou conţinea 380 000 oameni. Până în martie numărul se ridicase la 445 000 apoi în iunie scăzuse la 440 000. În iulie a devenit de 420 000 şi tendinţa de scădere a continuat de-a lungul anului 1941. Un flux şi un reflux similare au avut loc şi în 1942, când populaţia ghetoului a crescut de la 369 000 la 400 000 între februarie şi iunie, apoi a scăzut cu 45 000 în luna iulie, exact înainte de « mrea deportare ».

Rata mortalităţii reflectă condiţiile îngrozitoare de viaţă din ghetou. Astfel, din ianuarie până în aprilie 1941 numărul de morţi a crescut de la 898 la 2061 pe lună ; apoi în iulie şi august a ajuns la 5550 respectiv 5560. Cifra morţilor din acel an a fost de 43 000, reprezentând 10 la sută din populaţia totală a ghetoului. Chiar dacă rata mortalităţii s-ar fi menţinut la nivelul lui 1941, chiar dacă nazişti nu ar fi instituit în 1942 politica de exterminare în masă, tributul plătit morţii în ghetoul din Varşovia ar fi depăşit pierderile de vieţi omeneşti în ţări ca Franţa, Belgia, Italia sau România din timpul războiului. Cu alte cuvinte, dacă ghetoul ar fi fost menţinut încă zece ani, întreaga populaţie evreiască a Varşoviei ar fi fost decimată şi fără camerele de gazare de la Treblinka şi Auschwitz.

Este imposibil să spunem cu certitudine dacă această rata înfricoşătoare a mortalităţii poate fi atribuită unui plan calculat cu sânge rece de nazişti prin ghetoizare, dar unele declaraţii precum cea de mai jos a guvernatorului Frank din august 1942 sunt mai mult decât sugestive: « Faptul că îi condamnăm pe 1,2 milioane de evrei la moarte prin înfometare nu are nevoie de comentarii. Este foarte clar, şi dacă evreii nu mor de foame, emiterea de noi decrete antievreieşti va trebui accelerată. Să sperăm că aşa se va întâmpla ». În acea vreme însă Frank ştia planul de exterminare completă şi definitivă a evreilor.

Pe de altă parte, avem la dispoziţie alte declaraţii ale înalţilor demnitari nazişti, ce recomandau raţii alimentare mai consistente pentru evrei, astfel încât populaţia să poată fi folosită ca forţă de muncă. Conform altor declaraţii, împotriva evreilor trebuiau luate cele mai dure măsuri întrucât ei nu puteau fi trimişi la moarte.

Se pare totuşi că înainte de începutul sau jumătatea lui 1942, autorităţile germane din Guvernământul General nu nu aveau nici un plan, sau pur şi simplu nu ştiau ce soartă îî aşteaptă pe evreii din Polonia. Le era clar că ghetoul şi şi restul măsurilor antievreieşti erau o fază intermediară, care va trebui urmată de măsuri permanente pentru viitor, conform cu doctrina nazistă. S-au avansat diferite planuri, incusiv cele menţionate mai sus, de a-i concentra pe toţi evreii (sau pe majoritatea lor) într-un fel de rezervaţie din zona Lublin sau pe insula Madagascar. O dată cu lansarea « soluţiei finale » în 1942, toate aceste planuri au fost abandonate.

Deşi unele din suferinţele vieţii de ghetou pot fi privite ca o amplificare a lipsurilor şi dificultăţilor pe care orice societate le are de îndurat, chiar şi în vremuri de pace, locuitorii ghetoului s-au confruntat cu multe probleme care decurgeau direct din regimul de carantină şi din condiţiile îngrozitoare impuse de nazişti. Foamea şi lipsa permanentă de alimente au fost printre problemele resimţite cel mai dureros. Problema «foamei nu a se referea doar la pâine, căci pâinea era considerată o delicatesă în ghetou. Mâncarea la care oamenii visau zi şi noapte era mult mai ordinară.

Mâncarea a fost raţionalizată pentru toată lumea. Raţiile oficiale erau următoarele: 2614 calorii pentru germani, 669 pentru polonezi şi 184 calorii pentru evrei. Germanii şi polonezii au descoperit totuşi mijloace de a obţine mâncare suplimentară şi de mai bună calitate pe piaţa neagră la care aveau acces. Această sursă de hrană era inaccesibilă evreilor, care nu puteau pătrunde în reţelele comerciale care legau oraşul de zonele rurale. Contrabanda cu mâncare în ghetou a devenit astfel singura sursă de obţinere a proviziilor suplimentare.



« Contrabanda »

În bătalia continuă pentru supravieţuire din ghetou, importul ilegal de mâncare era esenţial şi forma o activitate economică distinctă.. Contrabanda cu mâncare era interzisă şi, deşi sute de oameni au plătit cu viaţa pentru desfăşurarea acestei activităţi ilegale, nici o zi nu trecea fără ca în ghetou să ajungă mâncare obţinută pe ascuns. Într-un fel, această linie vitală a fost menţinută pe tot parcursul existenţei ghetoului.

Dacă ar fi dorit, germanii ar fi putut în mod sigur stopa contrabanda, însă numai cu preţul morţii în masă. Îşi dădeau perfect seama că tăierea liniilor de alimentare ar fi însemnat pentru întregul ghetou moartea de foame în câteva săptămâni sau cel mult luni. Întrucât planul iniţial nu presupunea omorârea prin înfometare, germanii au încercat să menţină contrabanda în anumite limite. Uneori se prefăceau că nu observă această practică, iar alteori îi împuşcau pe contrabandişti de-a lungul zidurilor ghetoului. Este greu de spus dacă ei au urmărit vreo politică clară. Ceea ce conta pentru rezidenţii ghetoului era continuarea contrabandei. Se estimează că aproximativ 80 la sută din toată mâncarea consumată de locuitorii ghetoului era obţinută prin contrabandă.

În linii mari, existau două categorii de contrabandişti. Una consta în organizaţii « profesionale » organizate pe echipe, iar cealaltă includea întreprinzători obişnuiţi care lucrau pe cont propriu. Peretz Opoczynski, un scriitor evreu care şi-a pus pe hârtie impresiile despre viaţa din ghetoul Varşoviei, a spus despre contrabandă următoarele lucruri :

"Noaptea contrabanda se face pe acoperişurile caselor, prin deschizături înguste, prin subsoluri şi chiar peste zidurile ghetoului. Simplificând situaţia, contrabanda ia orice formă posibilă. În timpul zilei devine o afacere mult mai simplă, însă şi aici ea presupune ingeniozitate şi diferite strategii. Inteligenţa evreiască a produs un miracol pentru Israel. Pe aleea Kozia, există mai multe case pe partea cu numerele pare, locuită de creştini, dar intrările în case şi porţile de pe Kozia sunt blocate de un zid. Intrarea este pe cealaltă parte, pe strada Freta, deci în afara ghetoului, şi doar ferestrele câtorva apartamente dau spre strada Kozia, din interiorul ghetoului. Acesta este o binecuvântare nu numai pentru cei câţiva creştini care locuiesc in aceste apartamente, ci şi pentru evrei. Să fim sinceri : nu numai pentru evreii din Kozia, nu numai pentru contrabandişti, ci pentru toţi evreii din Varşovia. Deşi contrabanda este un fenomen negativ, ca o rană produsă de zgardă pe gâtul consumatorului înfometat, trebuie să admitem că în condiţiile groaznice ale imensei închisori înconjurate de zidurile ghetoului în care au fost aruncaţi, contrabanda este singura salvare pentru supravieţuitorii rămaşi. Cine ştie, poate că în viitor va fi înălţat un monument comemorând contrabandistul care şi-a riscat viaţa, pentru că activităţile sale au salvat de fapt mulţi evrei din Varşovia de la moartea prin înfometare."

Opoczynski menţionează în treacăt opiniile negative pe care publicul le avea despre contrabandă. De fapt, ziarele şi cronicile din ghetou conţin dovezi ale insatisfacţiei faţă de contrabandişti şi plângeri frecvente împotriva acestora.  « Afaceriştii » mari conduceau sisteme de contrabandă bine puse la punct, care includeau indivizi bine organizaţi şi grupuri mici. În cea mai mare parte, aceştia erau recrutaţi din rândul foştilor comercianţi, dar cel mai probabil nu erau persoane cu cariere în serviciul public.

Din câte ştim, mulţi contrabandişti proveneau din bande de infractori de dinaintea războiului şi din lumea interlopă a Varşoviei. Ei şi asociaţii lor erau curajoşi şi agresivi, fiind înzestraţi cu viclenia necesară pentru această îndeletnicire. Contrabanda depindea de schimbarea constantă a locului, îmbunătăţirea permanentă a metodelor, rapiditatea în acţiune şi de menţinerea contactelor cu polonezii de dincolo de zidurile ghetoului. Ne putem imagina că şi printre polonezi, indivizii atraşi de contrabandă proveneau din lumea interlopă antebelică ; de fapt, contrabanda constituia adeseori o continuare a activităţii infracţionale de dinainte de război.

Contrabandiştii aparţineau unei clase noi, restrânse, de îmbogăţiţi în ghetou. Ei căutau toate plăcerile pe care le puteau obţine şi erau nepăsători la foamea şi teroarea care domneau în oraşul morţii. Ei erau clientela restaurantelor, cafenelelor şi a altor localuri similare care înfloriseră în ghetou pentru a întâmpina cerinţele noilor îmbogăţiţi; aceştia se distrau adeseori în compania germanilor, a polonezilor şi chiar a poliţiştilor evrei.

Afacerile de contrabandă erau o operaţiune bine efectuată, metodică, prin intermediul căreia produse alimentare erau importate şi transportate de la furnizorul german micului mijlocitor. Ierarhia ocupaţională era strictă, astfel încât oamenii potriviţi lucrau la diferite « noduri « ale reţelei concentrându-se exlcusiv pe sarcina care le fusese încredinţată. « Creierele » din spatele operaţiei, adică liderii şi managerii, nu participau la munca pe teren. Centrii nervoşi ai contrabandei sau, cum li se spunea în branşă, meta-ii erau feriţi de priviri iscoditoare şi slujiţi de hamali, cunoscuţi drept « cărăuşi », a căror principală atribuţie era de a deplasa rapid marfa, de a întrerupe operaţiunea la cel mai mic semn de pericol şi de a-şi acoperi urmele o dată ce treaba era făcută. Aceşti contrabandişti de teren erau expuşi celor mai mari riscuri şi aveau de suferit cele mai mari pierderi.

« Cărăuşii » livrau marfa proprietarilor de vehicole, de obicei de triciclete « ricşă » cu o cutioară montată în faţă pentru a transporta persoane şi marfă. Ricşele erau cel mai popular mijloc de transport în ghetou. « Şoferii » aduceau marfa obţinută ilegal la depozite centrale, unde « capii » determinau preţul şi metoda de distribuţie. « distributorii » purtau marfa cu corpurile lor sau în « ricşe » până la negustorii cu bucata, proprietarii de mici magazine, sau vânzătorii ambulanţi care livrau marfa clienţilor obisnuiţi din uşă în uşă.

Sute, poate mii de oameni, se întreţineau din această operaţiune complicată. Cei de la vârful industriei de contrabandă au acumulat averi într-un timp scurt, în vreme ce cei de la baza ierarhiei abia dacă obţineau ceva mai mult decât bucăţele de pâine ordinară.

Autorii cronicilor de ghetou relatează că şefii bandelor de contrabandişti nu prea dădeau atenţie preocupărilor publice şi soartei populaţiei generale. Ei nu donau mari sume de bani pentru activităţi de binefacere şi, în cea mai mare parte, preferau să facă contrabandă cu bunuri de lux, precum brânză, sos, carne, sau fructe, care le aduceau profituri uriaşe. În plus, transportul acestui tip de marfă era mult mai puţin complicat decât cel al unor articole grele şi mari, precum cartofii şi legumele. Inutil de adăugat că mâncarea scumpă ajungea la micul cerc de oameni înstăriţi din ghetou, în vreme ce masele aveau nevoie de bunuri elementare. Contrabandiştii se luptau între ei pentru contacte mai bune cu lumea de afară, pentru puncte de trecere mai sigure şî mai comode şi pentru metode mai bune de a-şi desfăşura afacerile. În acest sens, organizaţia lor seamănă cu mafia americană.

Trebuie să ţinem cont şi de faptul că în ghetou nu exista nici o altă metodă de a obţîne mâncare. Contrabandiştii difereau de mafia şi în altă privinţă importantă : ei nu recurgeau la violenţă sau la alte metode extreme în luptele lor interne. Se luptau unul cu altul pe frontul contrabandei, însă nu se ucideau şi nici nu se denunţau între ei.

M. Pasenstein, al cărui studiu minuţios asupra metodelor de contrabandă în ghetoul din Varşovia a fost descoperit în arhiva Ringelblum, conchidea că

"Contrabandiştii trăiesc sub o ameninţare constantă. Nu trece nici o zi fără ca unul dintre ei să nu fie împuşcat de gloanţele mitralierelor jandarmilor, dar contrabanda continuă. După ce cadavrul este îndepărtat, afacerea revine la normal cu aceeaşi intensitate. Jocul destinului continuă. Acest fapt îi plasează pe contrabandişti în prima linie a frontului rezistenţei ghetoului din Varşovia împotriva hitlerismului."

Până acum am discutat operaţiunile bine organziate conduse de potentaţii ghetoului. Dar mai erau şi alţi contrabandişti pentru care contrabanda nu era o afacere, ci ultima armă în lupta pentru supravieţuirea familiilor lor. Aceşti contrabandişti pe scară mică erau dispuşi să se strecoare dincolo de graniţele ghetoului, să înlăture banderola evreiască şi să încerce să procure mâncare de la cunoştinţe. Dacă nu reuşeau, vindeau la troc bunurile de valoare pe care le aduceau. Puţina mâncare pe care o aduceau acasă era ascunsă pe corpurile lor sau învelită intr-un pacheţel şi era destinată familiilor şi uneori vecinilor lor.

Mai ales femeile excelau în acest tip de contrabandă cu mâncare la scară mică, individuală. Spre deosebire de bărbaţi, femeile nu aveau nici o marcă fizică de evreitate în aspectul lor. Adeseori, datorită aspectului lor de neevreice şi vorbitului fluent în poloneză, evreicele puteau fi luate uşor drept poloneze.

Arhiva Ringelblum conţine raporturi scrise de femei, inclusiv replici la adresa altei arhive, intitluate « Evreicele în război ». Aceste documente demonstrează cu claritate că, atunci când era vorba de a-şi apăra familiile şi copiii, femeile dădeau dovadă de mai multă forţă, curaj şi tenacitate decât bărbaţii.

Alt grup distinct de contrabandişti eroici era cel al copiilor, uneori de doar şase sau şapte ani. Operând în grupuri, aceştia cunoşteau toate spărturile prin care se puteau strecura în zona « ariană » a oraşului. În hainele lor zdrenţuite, tremurând de frig, aşteptau de obicei la porţile ghetoului şi adeseori paznicii germani, fie mişcaţi de compasiune fie doar plictisiţi, îi lăsau să treacă. Alteori, copiii aşteptau cu nerăbdare momentul în care poliţiştii de la porţi nu erau atenţi la trecere, şi se strecurau repede dincolo de graniţă. Mulţi au fost ucişi fie încercând să părăsească ghetoul fie să se întoarcă în el.

Motivul principal al acestor incursiuni adesea periculoase în teritoriul interzis era pur şi simplu dorinţa de a umple un stomac gol. Pentru multe familii, măncarea ascunsă în hainele copiilor lor era singurul mijloc de subzistenţă. Autorii de memorii şi cronici relatează despre copii care s-au lipsit pe ei înşişi de mâncare pentru a o aduce familiilor lor din ghetou. Mai ştim că femeile poloneze, inclusiv cele cu vederi antisemite, erau profund impresionate de spectacolul copiilor înfometaţi şi uneori le dădeau resturi de mâncare. Mulţi copii reuşeau să îşi « adjudece dreptul » de a fi hrăniţi de o anumită familie, asigurăndu-se că va primi de mâncat în mod regulat, iar alţii vindeau articole de imbrăcăminte aduse din ghetou în schimbul mâncării, constând mai ales în pâine şi cartofi.

Henryka Lazawert, o poetă evreică de limbă poloneză, i-a elogiat pe aceşti copii într-un poem dedicat « micului contrabandist ». Lată patru din cele opt strofe :

Peste zid, prin găuri şi cărămizi
Noaptea, în zori şi la amiază
Curajos, înfometat, dibaci
Mă mişc încet ca o umbră.

Şi dacă palma destinului
Mă va prinde în acest joc,
Nu va fi decât un fleac
Mamă, nu mă mai aştepta.

Nu voi mai reveni la tine,
Vocea mea nu o vei mai auzi de-afară
Praful străzii va îngropa
Sorţii pierduţi de un copil.

Doar un singură întrebare
Imi va încremeni pe buze:
Cine, mamă, cine
Iţi va aduce mâine pâine ?

În mai 1941, scriitorul de limbă idiş Yehuda Peled a scris o serie de viniete portretizându-i pe locuitorii ghetoului. O scenă surprinde sentimentul pericolului şi aventurii trăite în misiunile lor:

"În spatele porţii casei, de cealaltă parte a ghetoului, un poliţist polonez a prins doi copii evrei. S-a certat cu ei mult timp, apopi i-a bătut pentru a le smulge câţiva zloţi. Dar eforturile sale s-au dovedit zadarnice, căci copiii nu aveau nici un bănuţ în buzunar. Deodată, a oprit o maşină cu doi jandarmi, care au ieşit repede, s-au îndreptat spre poliţist şi l-au întrebat de ce îi arestase pe cei doi sărmani copii. După ce poliţistul i-a explicat că evreii veniseră să facă contrabandă în afara ghetoului, cei doi nemţi în uniformă i-au bătut prieteneşte pe obraji pe copii şi le-au spus să sară repede zidul. Cu ultimele puteri, mâinile şi picioarele lor slăbite s-au prins de suprafaţa cărămizilor. Urcând repede şi însângerându-şi degetele, copiii au ajuns în vârf. În acel moment, în aer s-au auzit salve. Două corpuri de copii evrei s-au prăbuşit de cealaltă parte a zidului, pătând pământul în roşu. Unul dintre jandarmi i-a ordonat poliţistului să se apropie de corpuri pentru a se asigura că cele două gloanţe îi uciseseră realmente pe copii. Când poliţistul s-a întors şi a confirmat morţile, jandarmul s-a întors spre camaradul său şi, zâmbind mândru, spuse: «Vezi, pot să nimeresc ţinta de la 50 de metri ! »."

Leon Berenson, un avocat evreu care îşi câştigase reputaţia de a îi apăra pe activiştii de stânga acuzaţi de delicte politice în Polonia interbelică, devenit el însuşi o victimă a ghetoului din Varşovia, a spus după război că ar trebui ridicat, într-o piaţă a Varşoviei, un moment dedicat copilului contrabandist anonim din ghetoul Varşoviei.

Şi muncitorii care lucrau în lagăre de muncă forţată în afara ghetoului au încercat să practice contrabanda pe scară mică. Aproximativ 2000 de rezidenţi ai ghetoului au fost obligaţî să presteze muncă forţată pentru germani în mai multe locuri numite placowki (« staţii », placowka la singular) din Varşovia şi din vecinătatea acesteia. Revenind în fiecare seară în ghetou, încercau să aducă o bucată de pâine sau alt aliment în hainele lor. Aceste încercări aveau succes atunci când la porţile ghetoului nu se efectua nici un control. O dată la câteva zile, însă, muncitorii erau cercetaţi : dacă se găsea asupra lor mâncare, acesta era confiscată şi delincventul era supus unei pedepse fizice dure. Mâncarea adusă prin contrabandă de muncitorii din afara ghetoului era de obicei suficientă pentru a potoli foamea celor mai apropiate rude ale lor ; uneori, surplusul era vândut vecinilor.

Cu privire la aceşti muncitori, se ridică evident întrebarea privind modalitatea în care obţineau mâncare în zona « ariană ». Ce polonezi erau implicaţi în această activitate, şi ce primeau ei în schimbul mâncării care ajungea în ghetou ? Autorii publicaţiilor poloneze tipărite după război au susţinut uneori că trebuie să considerăm contrabanda ca pe o formă de ajutor acordată de polonezi locuitorilor evrei ai ghetoului. Oricât de frumos ar suna această variantă, nu există nici o dovadă factuală pentru adevărul ei. Realitatea este că nu a existat nici o conexiune între contrabandă şi asistenţa acordată de polonezi. De ambele părţi ale zidului, contrabanda era o chestiune de afaceri, nu de filantropie, şi obţinerea de profit era singurul motiv al polonezilor care s-au implicat.

Nu se ştie mult despre polonezii care vindeau mâncarea ce ajungea în ghetou. Puţinele mărturii pe care le avem la dispoziţie sugerează că aceştia erau vânzători pe piaţa neagră ce operau în oraş, oameni care fuseseră implicaţi în activităţi ilicite înainte de război şi acum se reorientaseră spre contrabandă pentru a supravieţui conflagraţiei. Contrabanda s-a dovedit atractivă îndeosebi pentru rezidenţii caselor din vecinăţatea ghetoului şi pentru polonezii care fuseseră asociaţi cu figuri de evrei din lumea interlopă în Varşovia interbelică. Pe lângă tranzacţiile cu “marii şefi” care conduceau operaţii de contrabandă pe scară mare, polonezii au făcut afaceri şi cu mulţi oameni obişnuiţi care aduceau de la sate mici cantităţi de mâncare în Varşovia. De la ei, marfa ajungea în ghetou prin canalele obişnuite ale contrabandei.

Diferenţa considerabilă între preţurile din ghetou şi cele din « zona ariană » nu spune totul despre profiturile obţinute în timpul războiului. Trebuie să ţinem cont şi de importul ilegal de bunuri din ghetou către zona ‘ariană’, căci contrabanda era un drum cu două direcţii. În timp ce mâncarea ajungea în ghetou, obiecte materiale şi valoroase erau vândute în afară. Mâncarea nu era cumpărată pe bani, căci locuitorii ghetoului nu aveau în general suficienţi bani pentru a plăti pentru mâncare (deşi aurul şi valuta erau folosite de evreii înstăriţi). În general, mâncarea era schimbată pe diferite tipuri de bunuri casnice : îmbrăcăminte, ustensile de bucătărie, opere de artă, mobilă, chiar piane. În cea mai mare parte, aceste bunuri erau transmise în zona poloneză prin aceleaşi metode şi canale prin care era introdusă mâncarea.

În timp de razboi preţurile tind să crească, în timp ce obiectele materiale tind să se devalorizeze. Obiectele şi bunurile care adeseori fuseseră acumulate de-a lungul generaţiilor ajung să fie vândute pe nimica. Cei trimişi la muncă forţată în ghetou relatau că preţurile nu prea variau : o pereche de pantaloni sau o cămaşă în bună condiţie valora câteva kilograme de cartofi, dar când un locuitor al ghetoului dorea să cumpete pâine, trebuia să plătească în obiecte mai valoroase.

În ciuda suferinţelor pe care contrabanda le-a provocat de ambele părţi (deşi evreii, trebuie remarcat, au pierdut mult mai multe vieţi), activitatea complexă a contrabandei de război indică puterea legăturilor dintre oameni confruntaţi cu regim arbitrar şi crud. Chiar dacă aceste legături s-au bazat pe profitul în afaceri şi nu pe urmărirea vreunui ideal umanitar ori ideologic, ele stau mărturie pentru efortul reciproc a două comunităţi separate şi divizate de a depăşi diviziunea artificială pe care o a treia parte le-o impusese. În acest sens, contrabanda poate fi văzută ca un act de rezistenţă din partea polonezilor şi a evreilor, ca o sfidare a duşmanului lor comun. Chiar dacă această formă de rezistenţă provenea doar din considerente strict economice, ea a reflectat totuşi voinţa de a trăi printre oameni din grupuri etnice diferite, supuse unei autorităţi inumane şi opresive.

Aparent impregnabilul zid al ghetoului a fost destinat, mai presus de toate, să îi izoleze pe evrei şi polonezi unii de ceilalţi, să creeze o graniţă strict controlată care adeseori trecea de-a lungul sau de-a curmezişul unei străzi. Din momentul instituirii ghetoului, evreii au devenit complet dependenţi de mâncarea « importată » din exterior. Dar ghetoul mai avea nevoie şi de serviciile pe care anterior le asigurase municipalitatea. Ghetoizarea nu a fost o operaţiune precisă şi treptată, nici nu a urmat un plan preconceput ; condiţiile de viaţă a sute sau mii de evrei au fost transformate dintr-o dată. Am menţionat deja că, în timpul evacuărilor şi al procesului de ghetoizare, evreii şi-au consacrat întreaga energie şi atenţie preocupărilor celor mai urgente : găsirea unui adăpost pentru familiile lor şi asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în cazul micilor proprietari ale căror se găsea în afara ghetoului.

Cei care au fost afectaţi de instituirea ghetoului şi-au dat seama cu multă încetineală de gravitatea situaţiei, chiar şi după ce ghetoul fusese declarat teritoriu închis. Pe 15 noiembrie, Czerniakow remarca în jurnalul său că autorităţile districtului îl informaseră că « nu ni se vor acorda permise de ieşire ». Cu alte cuvinte, dacă evreii şi-ar fi închipuit că închiderea ghetoului însemna că Judenrat-ul va elibera permise de ieşire celor care doreau să iasă din ghetou, speranţele li se prăbuşiseră : emiterea de permise de ieşire este o prerogativă pur germană. Şi în curând a devenit clar că germanii nu aveau nici o intenţie de a emite asemenea permise oricui altcuiva decât formaţiunilor de muncă forţată sau altor cazuri extrem de rare. Pe 18 noiembrie, Czerniakow scria uluit : « Eu însumi am primit permisul de trecere doar cu mare dificultate »  .

Pe 19 noiembrie, Czerniakow scria că oficialul german responsabil de ghetou îl informase despre planuri de a institui un oficiu de poştă evreiesc separat de cel polonez. I-a mai comunicat că se va mai înfiinţa un oficiu menit să supervizeze deplasarea bunurilor şi a mărfii în şi din ghetou. (Transferstelle). Noul oficiu va fi singura conexiune oficială dintre ghetou şi lumea exterioară. « Până pe 28 noiembrie », scria Czerniakow,

"Trebuie să prezentăm o listă de obiecte şi produse alimentare [de care ghetoul are nevoie]. Acestea trebuie plătite fie în valută (dolari) fie cu obiecte finisate.  Transferstelle va plasa comenzile pentru muncitori calificaţi. Va reprezenta creditorii germani, polonezi şi evrei. Împreună cu reprezentanţii Departamentului de Muncă [al Judenrat-ului] îşi va asuma şi responsabilitatea pentru prestarea de muncă. "

Deşi decretul oficial care instituia Transferstelle nu a fost promulgat până în aprilie 1941, agenţia a început de fapt operaţiunile imediat ce ghetoul a fost încercuit. Şi-a extins gradual autoritatea, incluzând producţia din ghetou de bunuri destinate lumii din afară ca şi asupra bunurilor care erau oficial importate în ghetou.

Instituţiile şi serviciile nou înfiinţate stabilesc modelul relaţiilor cu lumea exterioară. Dar, în plus, o întreagă nouă gamă de instituţii publice a apărut, în întâmpinarea nevoilor interne ale populaţiei ghetoului.



Instituţii autonome evreieşti în ghetou

Oficial, poliţia poloneză era responsabilă de ordinea şi securitatea din interiorul ghetoului. În realitate, poliţiştii polonezi , atât cei de la porţile ghetoului cât şi în interiorul acestuia, erau interesaţi de un singur lucru, anume de extorcarea locuitorilor evrei, atât în mod oficial cât şi neoficial. Practic, aceasta era obsesia lor, care excludea orice altă preocupare.

Infracţiunile grave trebuiau raportate poliţiei poloneze, dar evreii din ghetou nu erau dispuşi să apeleze la autorităţi neevreieşti în chesiuni juridice. Astfel s-a simţit nevoia unei autorităţi poliţieneşti paralele în ghetou. Pe 20 septembrie 1940, Czerniakow scria în jurnalul său că un oficial german a sugerat organizarea a “3000 de agenţi de menţinere a păcii. L. a susţinut că, având în vedere că întreaga forţă de poliţie poloneză numără 3000 de membri, nu avem nevoie de mai mult de 1000. A mai adăugat că trebuie să ni se acorde Selbstaendige Autonomie ­- guvernare autonomă. »

Începând cu noiembrie, notele şi referinţele la Ordnungsdienst « serviciul de ordine » apar din ce în ce mai frecvent în jurnalul lui Czerniakow. Prima referinţă importantă apare pe 27 noiembrie, când Czerniakow a scris: « L-am numit pe maiorul Szerynski inspector al serviciului de ordine ». De aici putem conchide că numirea lui Szerynski a fost alegerea lui Czerniakow şi nu fusese impusă ghetoului de poliţia germană sau poloneză. Trebuie să ţinem cont de asta când luăm în considerare faptul că Jozef Andrej Szerynski îşi va lăsa amprenta pe forţa de poliţie evreiască şi implicit asupra ghetoului în întregul său.

Szerynski era un convertit catolic al cărui nume iniţial fusese Shenkman. Servise mulţi ani în poliţia poloneză, atingând ranguri superioare. A reintrat în lumea evreiască doar pentru că legile rasiste naziste nu îi lăsau nici o altă opţiune, şi mulţi îl considerau un antisemit lipsit de scrupule, care îi dispreţuia pe evrei. Nu ştim practic nimic despre motivele care l-au făcut pe Czerniakow să îl numească pe Szerynski în funcţia de şef al poliţiei evreieşti din ghetou. Nu putem decât să bănuim că Czerniakow a fost impresionat de cariera profesională a candidatului în serviciul de poliţie, domeniu în care evreii aveau puţină experienţă, întrucât în Polonia interbelică abia dacă fusese admis vreun evreu în poliţie.

Iniţial, 1000 de tineri au fost recrutaţi în poliţia evreiască. Cerinţele au fost puţine dar stricte : viitorul poliţist trebuie să aibă o educaţie la nivel de liceu, şi s-a acordat preferinţă celor cu serviciul militar satisfăcut. De asemenea, întrucât poliţişţii nu primeau nici un salariu, posturile erau deschise doar celor bogaţi sau proveniţi din familii cu mijloace independente de trai. Mulţi ofiţeri erau avocaţi sau profesionişti independenţi ; evreii asimilaţi şi convertiţii, mulţi dintre ei în relaţii strânse cu Szerynski, erau la rândul lor reprezentaţi disproporţionat. Astfel, poliţia ghetoului, sau Ordnungsdienst, consta predominant în membri ai intelectualităţii evreieşti şi ai claselor de sus.

Poliţiştii evrei nu aveau arme de foc, ci doar bastoane de cauciuc. Cel mai vizibil semn al autorităţii lor era îmbrăcămintea. Deşi nu li s-a impus nici o uniformă, purtau o pălărie rotundă cu un vizor şi o panglică albastră în mijloc. Rangul era indicat de nmărul de stele, pentru ofiţeri şi de nasturi pentru poliţiştii de rang inferior. Purtau de asemenea o banderolă albastră pe partea superioară a mânecii. Au adoptat în curând şi alte accesorii în efortul de a degaja un sentiment de autoritate în ghetou. Poate că cea mai importantă adăugire la codul vestimentar oficial au fost cizmele lustruite, înalte până la genunchi. În general, cizmele servesc ca un simbol al puterii. Germanii, fie în uniformă fie nu, purtau întotdeauna cizme înalte şi lucioase, ca pentru călărie Imitând această aparenţă a ocupantului, inclusiv jacheta din piele, poliţistul evreu obţinea o aură de putere şi autoritate.

Forţa de poliţie evreiască nu era foarte respectată de comunitatea evreiască. Poetul Itzhak Katzenelson o descria ca pe o « eternă ruşine » şi « drojdia umanităţii ». Katzenelson vedea în poliţişti oameni care se înstrăinaseră de colectivitatea evreiască şi de valorile acesteia, « cei care au fost educaţi în mediul josnic şi suspect al pseudo-intelighentsiei creştine ». Dispreţul total şi extrem pe care îl evocă forţa de poliţi a fost însă rezultatul rolului pe care l-a jucat în deportări, mai ales în deportarea în masă a evreilor din vara lui 1942. Poliţiştii evrei s-au comportat cu atâta lipsă de sensibilitate şi brutalitate încât acest incident rămâne ca unul dintre cele mai sumbre capitole ale colaborării cu naziştii.

În realitate, atitudinea publicului nu a fost iniţial defavorabilă, mulţi considerând prezenţa poliţiştilor evrei în ghetou ca pe o noutate îmbucurătoare. În însemnările din jurnalul său de la sfârşitul lui 1940 şi începutul lui 1941, Ringelblum scria că « poliţia evreiască este formată, în cea mai mare parte, din oameni politicoşi şi simpatici...comunitatea evreiască îl sprijină pe poliţistul evreu ».

Dar numărul candidaţilor dornici să se înscrie în poliţie îl depăşea cu mult pe cel al posturilor disponibile, şi în curând în ghetou a început să circule zvonul că recrutarea în « serviciul de ordine » a fost facilitată în mare parte de anumite conexiuni sociale şi o varietate de strategii de intimidare. Oare ce i-a determinat pe atâţia tineri educaţi să râvnească să fie recrutaţi? Stanislaw Adler, un avocat care a servit ca ofiţer de poliţie în ghetou (şi s-a sinucis la sfârşitul războiului) scria în memoriile sale de război că prietenul său P. Teshner, şi el avocat, îl convinsese să se alăture forţei de poliţie. Teshner argumentase că ar fi preferabil ca oameni binevoitori şi talentaţi să servească în poziţii de comandă. Tesher însuşi s-a alăturat Departamentului de Aprovizionare, despre care vom discuta în detaliu mai jos ; a devenit unul dintre directorii acestuia şi s-a evidenţiat prin hărnicie şi cinste. Adler, ale carui scrieri ne furnizează dovada unei minţi critice si oneste, a avut de spus următoarele despre motivele pentru care s-a înscris în noua forţă de poliţie:

"Există unele motive care explică interesul manifestat de atâţia oameni oneşti, inteligenţi, mai ales tineri, pentru aceasta muncă, deşi serviciul în poliţia auxiliară nu poate fi conceput ca o îndeletnicire plăcută sau ca o afacere potrivită pentru mulţi dintre ei. Consideraţiile economice merită la rândul lor discutate, întrucât salariul promis nu le poate satisface nevoile nici în cele mai negre condiţii. Cu toate acestea, aceşti tineri care se pregătesc să treacă pragul maturităţii simţeau nevoia urgentă de a-şi găsi o ocupaţie, o permanenţă conferită de rutină, după mai mult de un an de şomaj. În plus, serviciul de poliţie îi poate scuti de munca forţată şi risipi teama paralizantă stârnită de perspectiva lagărelor de muncă ce îi aşteaptă pe toţi cei care nu lucrează cu salariu."

Dar nici condiţiile iniţiale, în care fost înfiinţată forţa de poliţie, şi nici calitatea inferioară a membrilor săi nu pot explica corupţia şi imoralitatea care s-au instalat treptat.

De la bun început, poliţia evreiască era prea numeroasă : în loc de 1000 de poliţişti, au fost recrutaţi 1650. Şi în ajunul deportării din 1942, erau 2000 de poliţişti, fără a mai pune la socoteală funcţionarii de birou. Forţa de poliţie a fost divizată în companii, a efectuat exerciţii de antrenament, a primit propriile închisori, a regulat traficul rutier, a menţinut dreptul de a intra în apartamentele private, a păzit porţile şi zidurile ghetoului şi adeseori a însoţit echipele de muncă forţată în afara ghetoului.

Cea mai importantă misiune pe care germanii au încredinţat-o poliţiei evreieşti a fost aceea de a aplica separarea dintre ghetou şi lumea exterioară şi, în acelaşi context, de a opri contrabanda. În ceea ce priveşte ultima dintre aceste sarcini, poliţia evreiască nu a reuşit să îndeplinească instrucţiunile germane. Mulţi poliţişti evrei au lucrat de fapt mână în mână cu contrabandiştii, deoarece comerţul ilicit le aducea profituri suplimentare, uneori consistente. În curând, grefa a devenit o parte integrantă a sistemului. În schimbul unei mite suficiente, poliţiştii închideau ochii la orice era oficial clasificat ca “infracţiune ». Oamenii care erau somaţi către lagărele de muncă puteau scăpa dacă aveau suficienţi bani ca să îi plătească pe poliţiştii care veniseră să îî escorteze la punctul de plecare.

Pe lângă poliţia evreiască “regulată”, germanii au mai înfiinţat o instituţie colaterală, aflată sub controlul lor direct. Scopul său oficial era stipulat în numele său: Oficiul de Control pentru Combaterea Pieţei Negre şi a Profiturilor ilicite în Districtul Rezidenţial Evreiesc. Această titulatură grandioasă era menită să ascundă faptul că noua instituţie acţiona ca o agenţie de spionaj pentru poliţia de securitate nazistă (SiPo) în ghetou. Era condusă de Abraham Ganzweich, un orator talentat şi om cu un trecut colorat. Ganzweich şi ceilalţi şefi ai Oficiului de Control, pe care evreii l-au numit în curând Trzynastka (« a treisprezecea ») deoarece avea sediul pe strada Leszno la numărul 13, nu erau născuţi în Varşovia, ci ajunseseră în oraş ca refugiaţi, mai ales din Lodz.

Inutil să adăugăm că « a treisprezecea » nu a reuşit niciodată să elimine piaţă neagră sau alte activităţi ilicite. În schimb, s-a concentrat asupra unor operaţiuni profitabile, cum ar fi colectarea de chirii pentru locuinţe, contrabandă şi extorcarea de bani a rezidenţilor ghetoului. Ganzweich avea la dispoziţie o forţă de poliţie separată, formată din 300-400 de oameni cu uniforme bine puse la punct, care aveau propriile lor insigne, şepci, banderole şi cizme lucioase. Locuitorii ghetoului, care cunoşteau perfect caracterul acestor oameni, privindu-i ca pe nişte venetici demni de dispreţ, încercau să se ţină departe de ei. Din când în când, totuşi, chiar şi oamenii decenţi şi cinstiţi, mai ales cei ale căror rude fuseseră arestate sau ţinute incomunicado, s-au găsit în situaţia de a apela la serviciile lui Ganzweich. Se credea că el este singurul care, datorită relaţiilor sale cu poliţia germană şi cu Gestapo-ul, poate îndupleca autorităţile şi obţine eliberarea deţinuţilor.

În realitate, intervenţiile lui Ganzweich rareori duceau la vreun rezultat de felul celor scontate, însă aceste realizări imaginare l-au ajutat să deţină reputaţia unei figuri influente, chiar omnipotente în ghetou. Nu a pierdut vremea şi a tras foloase din această legendă, spunându-le solicitanţilor care veneau la el sperând să îşi răscumpere rudele că autorităţile pot fi « convinse » numai cu daruri şi mită. Pentru a câştiga măcar o fărâmă de acceptare publică, Ganzweich a lucrat din greu pentru a îşi crea imaginea unui sponsor cultural ; s-a înconjurat de literaţi şi artişti, angajându-se şi în activităţi de binefacere.

În prima parte a lui 1941, puterea lui Ganzweich a ajuns la apogeu. Ambiţiile sale nu aveau limite. S-a simţit atât de încrezător încât a încercat să îl răstoarne pe Czerniakow. S-a ajuns la o luptă mocnită între, pe de o parte, autorităţile oficiale ale ghetoului - Judenrat-ul şi poliţia şi, pe de altă parte, Ganzweich şi adepţii săi. Czerniakow îşi detesta oponentul, descriindu-l ca pe un caracter « dezgustător » şi « demn de dispreţ », excluzând orice reconciliere cu el.

În ultimă instanţă, confruntarea dintre Judenrat şi « a treisprezecea » a devenit o confruntare-test între poliţia secretă germană, care îl susţinea pe Ganzweich, şi regimul administraţiei germane în persoana comisarului Auerswald, care se bucura de sprijinul lui Frank, Administraţia a avut câştig de cauză în cele din urmă şi în iulie 1941 germanii au dizolvat aparatul lui Ganzweich. Parte a membrilor acestuia au fost absorbiţi în poliţia evreiască regulată, facilitând astfel corupţia acesteia.

Se zvonea că Ganzweich raporta în mod obişnuit poliţiei secrete germane despre situaţia şi atmosfera din ghetou, cu alte cuvinte, lucra ca informator, dezvăluind germanilor informaţii pe care locuitorii ghetoului ar fi preferat să le ţină pentru ei. El nu a negat aceste acuzaţii, susţinând că rapoartele sale nu conţineau nimic dăunător la adresa ghetoului. Astăzi ştim că înseşi documentele care constau de obicei în buletine săptamânale compuse de Ganzweich în beneficiul germanilor nu conţineau nimic de felul informaţiilor secrete sau clasate, şi nici nu denunţau cercuri sau indivizi din ghetou. În realitate, nu cunoaştem nici un caz în care informaţiile oferite de Ganzweich să fi dus la arestarea vreunui membru al rezistenţei clandestine.

Altă instituţie importantă în ghetou era Departamentul de Aprovizionare. Deşi integrat în aparatul general al Judenrat-ului, era în mare parte autonom şi beneficia de un statut special. Principala responsabilitate a departamentului consta în distribuirea de hrană şi cartele de raţii alimentare in ghetou. Hrana şi alte bunuri care ajungeau în ghetou pe căi oficiale erau livrate departmentului, care era responsabil pentru distribuirea sa către clienţi pe căi legale.

Departamentul de aprovizionare şi-a extins în curând operaţiunile, demonstrând că spiritul de iniţiativă poate da roade chiar şi sub cel mai represiv regim. De exemplu, în anumite cazuri a primit permisiunea de a cumpăra articole alimentare de calitate scăzută peste cotele alocate. Din când în când a preluat livrarea de bunuri suplimentare, asumându-şi responsabilitatea pentru distribuirea lor, conform cu priorităţile si considerentele sale. De asemenea, a construit în ghetou fabrici de procesare a hranei, care produceau, printre altele, gem şi miere.

Nu trebuie să ne mirăm că o instituţie care exercita jurisdicţia asupra unui domeniu atât de sensibil a fost criticată din mai multe direcţii. Dar în acelaşi timp se pare că aceste critici nu au fost atât de aspre pe cât ar fi fost de aşteptat date fiind împrejurăile. Abraham Gepner, seful Departamentului de aprovizionare şi unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri evrei din Varşovia înainte de razboi, trebuie creditat cu cele mai multe realizări ale agenţiei pe care a prezidat-o.

Gepner era un self-made man. Şi-a început cariera ca un curier în binecunoscuta firmă de comerţ cu fierul Prives şi, prin tenacitate, a devenit unul dintre cei mai importanţi afacerişti cu produse de fier din Polonia. Asimilaţionist prin înclinaţii şi patriot polonez, a menţinut totuşi legături cu evreitatea şi cu viaţa publică evreiască. În cartea sa Zilele distrugerii şi Holocaustul, Itzhak Grunebaum descrie, între altele, cearta sa cu Gepner la o întâlnire care a avut loc înainte de război ; Gepner a emis « acuzaţii dure » la adresa sionismului, pe care îl considera « şovinist şi reacţionar ». Grunebaum a oferit următoarea relatare despre acest om :

"L-am întâlnit în perioada republicii poloneze proclamate după războiul trecut. Era un om de afaceri plin de succes care era cunoscut ca regele fierului, adică, al comerţului cu fier. L-am vizitat petnru a discuta pe teme sioniste şi m-a întâmpinat cu deschidere. L-am vizitat din nou pentru a discuta problemele noastre naţionale şi politice şi am fost din nou întâmpinat cu generozitate şi cu bunătatea unui om care poartă jugul obligaţiilor sale cu devotament şi amabilitate. Nu am zăbovit asupra chestiunilor care constituiau motivul vizitei mele. De ce ? pentru că nu avea nici un rost să îi demonstrez importanţa sau utilitatea acţiunii, nici în relaţie cu problemele sioniste şi nici cu lupta noastră politică în Polonia. Era ca şi cum am fi încheiat un acord reciproc tacit : nici măcar o dată nu am menţionat trecutul, disputele de la adunări. Ne-am întâlnit ca două vechi cunoştinţe după o despărţire de ani de zile, simţind că timpul vindecase rănile şi că devenisem mai apropiaţi unul de celălalt, nemaifiind nevoie de a clarifica şi explica nimic."

Generozitatea şi înţelegerea de care a dat dovadă Gepner erau evidente dincolo de luptele naţionale evreieşti. Extrem de sensibil faţă de suferinţa celor mai puţin norocoşi, s-a angajat profund în acţiuni de asigurare a bunăstării. În ajunul războiului, Gepner deţinea poziţii importante în asociaţia negustorilor evrei din municipalitatea Varşovia şi a fost luat ostatic de germani imediat după intrarea lor în oras în septembrie 1939. fabrica şi proprietatea sa au fost confiscate. În octombrie 1940, cu puţin timp înainte de înfiinţarea ghetoului, Ringelblum scria :

Bătrânul Gepner continuă să vină zilnic la biroul său, odinioară centrul unor operaţiuni de milioane, chiar dacă nu mai are nimic de făcut acolo. Acesta este modul în care el protestează faţă de confiscarea proprietăţii sale. Simpla lui apariţie aici e de ajuns pentru a exprima opoziţia lui tăcută. Cu toate acestea, vine pe o intrare laterală, deoarece la intrarea principală oricine poate fi bătut de germani. Este totuşi încă salutat cu « bună dimineaţa » de angajaţii polonezi.

După instituirea ghetoului, Gepner s-a implicat în viaţa acestuia, asumându-şi dificila responsabilitate pentru aprovizionarea cu hrană a ghetoului. Era în vărstă de aproape şaptezeci de ani, cu capul acoperit de păr alb şi cu o mustaţă bogată, care îi dădea aparenţa unui aristocrat polonez. Ochii nu îşi pierduseră nimic din strălucire şi vocea îi rămăsese la fel de puternică şi de adâncă. Se pare că Czerniakow a fost sedus de Gepner, care a rămas unul dintre puţinii săi apropiaţi în timpul războiului.

Gepner s-a ocupat de instituirea Departamentului de Aprovizionare aşa cum a dorit el. A atras sprijinul unor cunoscuţi furnizori de alimente şi al familiilor lor: Kobryner, Graf şi Mlawski. S-a mai înconjurat de alţii pe care nu îi cunoscuse până atunci, şi mulţi dintre aceşti oameni au devenit consilierii săi de încredere. Cel mai important din acest grup a fost un evreu din Wloclawek, Samuel Winter, care fusese un bogat negustor de grâu înainte de război şi care acum ajunsese în Varşovia ca un biet refugiat. Gepner şi Winter aveau trecuturi foarte diferite :Gepner se asimilase în societatea poloneză, iar Winter avea rădăcini adânci în cultura idiş. Era un scriitor de limbă idiş, implicat în activităţile sponsorizate de YIVO şi aflat în strânse relaţii cu membrii cercurilor literare idiş. Legăturile sociale şi culturale ale lui Winter erau limitate exclusiv la lumea evreiască, iar fiii săi erau membrii ai Hashomer Hatzair. Mai târziu, nici Gepner şi nici Winter nu aveau să ezite să ofere sprijin material şi moral mişcărilor clandestine de tineret din ghetou. Zivia Lubetkin l-a descris pe Winter ca pe un om « cu un suflet evreiesc cald şi generos ».

Graţie stilului de conducere al lui Gepner, hotărât dar sensibil, corupţia care infectase multe niveluri ale administraţiei publice din ghetou nu a afectat Departamentul de Aprovizionare, iar declinul general al valorilor şi dispreţul pentru viaţa omenească nu au fost resimţite aici atât de puternic ca în alte agenţii ale ghetoului. Nici chiar cei mai duri critici ai administraţiei interne a ghetoului nu contestau integritatea lui Gepner, recunoscând eforturile sale şi ale asociaţilor săi de a uşura condiţiile de viaţă ale rezidenţilor ghetoului. Binecunoscuta sa dragoste de copii a fost uneori criticată ca fiind selectivă; Gepner a fost atacat pentru a se fi preocupat doar de orfelinatele apropiate inimii sale, în special de instituţia lui Korczak, în defavoarea azilurilor de copii şi orfelinatelor cu care nu avea legături directe.

În acest stadiu al discuţiei, trebuie să menţionăm un aspect regretabil şi paradoxal al muncii de ajutorare şi rolul pe care l-a jucat Joint Distribution Committee (JDC) în timpul războiului. Este vorba de faptul că ajutorul oferit de JDC era insuficient pentru a satisface nevoia de uşurare a situaţiei, dat fiind că situaţia din ghetou se înrăutăţea. In plus, pe măsură ce foamea ucidea din ce în ce mai mulţi rezidenţi ai ghetoului, ajutorul oferit de JDC se diminua. Fondurile pe care sucursala din Polonia a JDC le avea la dispoziţie înainte de război s-au epuizat repede, în timp ce ajutorul care ajungea în ţările ocupate de la sucrusala principală a agenţiei (care era în Statele Unite) a scăzut în cantitate în timpul anilor de război. In 1939, alocaţia pentru Polonia era de 1,25 milioane de dolari, sau 14,8 la sută din bugetul general al JDC. În 1940, alocaţia pentru Polonia a scăzut la 860 000 de dolari, sau 13,8 la sută din buget. Diferenţa nu reflectă amploarea reală a acestei diminuări, căci aceste cifre nu iau în considerare rata de schimb defavorabilă a dolarului, aşa cum o stabiliseră autorităţile germane. În cartea sa despre JDC, Yehuda Bauer susţine că în primăvara lui 1940 agenţiile de ajutorare nu reuşeau să obţină mai mult de 10-11 zloţi per dolar, deşi valoarea monedei americane pe piaţa neagră era de trei până la cinci ori mai mare şi aflată în creştere.

Conform cu datele de care dispunem, de-a lungul anului 1940 JDC a cheltuit 7,5 milioane de zloţi bani lichizi pentru ajutorarea evreilor polonezi şi 7,235 milioane de zloţi în bunuri ; valoarea totală ajunge astfel la 14,735 de zloţi. În timpul primelor opt luni ale lui 1941, Joint-ul a transferat 5,8 milioane de zloţi; se presupune că 2,65 milioane au ajuns în următoarele luni. Astfel, cantitatea totală a fondurilor cheltuite în 1941 a ajuns la aproximativ 8 milioane de zloţi. Cu alte cuvinte, în anul 1941, care a fost cel mai dificil an în scurta istorie a ghetoului, fondurile transferate de Joint s-au redus cu o treime. Documentele interne ale JDC conţin, la rândul lor, date despre distribuirea geografică a fondurilor şi, în particular, despre proporţia fondurilor alocate Varşoviei.

În aprilie 1940 a avut loc o întâlnire între între conducătorii JDC din Polonia ocupată (Gitterman, Guzik, Neustadt şi Borenstein) şi liderii Jewish Self-Help, o agenţie care activa pe întreg teritoriul Poloniei, acreditată faţă de administraţia civilă germană şi instituţiile oficiale de binefacere. Participanţii au decis că fondurile de care era nevoie pentru a satisface nevoile celor din Guvernământul General al Poloniei trebuie să atingă 900.000 de zloţi pe lună, din care jumătate trebuie alocate Varşoviei. Acesta însemna că, în medie, alocaţia zilnică pentru fiecare rezident al ghetoului Varşoviei era de un zlot. Să ţinem cont de faptul că în prima jumătate a lui 1941, preţul unui kilogram de pâine în ghetou era de 6-8 zloţi şi că acest preţ a continuat să crească în mod continuu (dublându-se în momentul invaziei germane a U.R.S.S. în iunie 1941) şi ne vom putea forma o idee adecvată a dimensiunilor reale ale ajutorului oferit de JDC în timpul perioadei celei mai grele din existenţa ghetoului.

Trebuie să ţinem cont şi de faptul că situaţia groaznică din ghetou a condus la apariţia unui sentiment puternic de spirit civic şi de responsabilitate şi că mulţi oameni şi-au oferit serviciile organizaţiei Jewish Self-Help. Deosebit de important în acest context a fost un sistem intern voluntar de percepere a taxelor, care a generat un cadru pentru transferul de fonduri de la cei înstăriţi către sărăcimea ghetoului. În calitatea lor de consiliu public al organizaţiilor de binefacere, liderii JDC (între care Gitterman şi Ringelblum au jucat un rol major) s-au implicat în această acţiune, împreună cu şefii organizaţiilor de rezistenţă clandestină.
Discutând organizaţiile publice şi evreimea poloneză în general, Haim Kaplan, cunoscut ca un moralist sever şi un critic acerb, a scris în martie 1941 următoarele rânduri în jurnalul său :

"Când am văzut că nenorocirile noastre se înmulţeau şi ne-am dat seama că « dacă eu nu mă ajut, cine mă va ajuta? », a fost înfiinţataa o organizaţie de autoajutorare evreiascaa, Jewish Self-Help. În scurt timp această organizaţie a căpătat amploare, având din ce în ce mai multe filiale, bugetul său anual atingând un sfert de milion de zloţi fără a pune la socoteală fondurile care veneau pe alte canale, mai ales prin Tenement Committees (Comitetele de adăposturi), care au oferit ajutor direct rezidenţilor nevoiaşi ai districtului. Nu am exagera dacă am spune că evreii din Varşovia transferă cel puţin o jumătate de milion de zloţi pe lună din fondurile de ajutorare de care dispun către cei săraci şi către alte victime ale regimului."

Abraham Adolf Berman, şeful CENTOS (acronimul polonez pentru Societatea Naţională pentru Ajutorarea Orfanilor) şi activist proeminent în partidul sionist de stânga Poalei Zion (care activa în clandestinitate) a scris în jurnalul său următoarele rânduri despre munca de asistenţă socială:

"Nu am exagera dacă am spune că Jewish Communal Self-Help, care s-a dezvoltat până la proporţiile unei mişcări de masă în ghetou, a devenit o expresie majoră a acelui sector al comunităţii evreieşti care a rămas organizat, autonom şi independent. Activişti din toate partidele politice, atât civice cât şi muncitoreşti, precum şi cei din organizaţiile de tineret, au luat parte la activităţile a diferite organizaţii, agenţii şi filiale ale Jewish Self-Help. De obicei, li s-au alăturat membri ai tuturor straturilor sociale : negustori, artizani şi reprezentanţi ai intelectualităţii şi ai comunităţii de artişti. Dintr-o dată, din rândurile « oamenilor simpli » a apărut un grup de lucrători talentaţi şi altruişti : oameni ca Menahem Kohn şi mulţi alţii. ..În perioada iniţială a ocupaţiei naziste, autorităţile germane au tratat (în mod corect) JDC-ul ca pe o organizaţie germană. Le-au permis chiar lui Guzik şi lui Neustadt să întreprindă o scurtă vizită la Bruxelles, astfel încât să se poată consulta cu evreii vest-europeni asupra ajutorului acordat celor polonezi. Totuşi, la ceva timp după aceea, atitudinea germanilor faţă de JDC s-a înăsprit. O dată cu înfiinţarea şi izolarea ghetoului, JDC a căutat cu disperare moduri de a obţine fonduri pentru a satisface nevoile organizaţiilor de ajutorare. Printre altele, JDC a împrumutat bani de la evreii bogaţi, promiţând să li-i returneze după război. Tranzacţiile de felul acesteia nu au rămas secrete. La începutul lui 1941, trezorierul Guzik a fost arestat de germani sub acuzaţia de « tranzacţii ilegale » şi a petrecut nouă luni în închisoare. JDC-ul a fost totuşi tolerat de autorităţi până la începerea raazboiului dintre Germania hitleristă şi Statele Unite. O dată cu declaraţia de raazboi în decembrie 1941, JDC-ul a fost interzis , însă directorii săi şi-au continuat activitatea, rămânând figuri publice în cadrul organizaţiei Jewish Self-Help.  Mă simt obligat să menţionez faptul că ei au depus o muncă loială şi altruistă în ghetoul din Varşovia. Comitetul public al Joint-ului în ghetou a devenit una dintre cele mai importante agenţii ale vieţii publice independente evreieşti în Judenrat, jucând un rol vital în activităţile organizaţiei Self-Help."



Situaţia se înrăutăţeşte

Nici eforturile herculeene ale organizaţiilor de binefacere şi nici mobilizarea amplă în numele a diferite instituţii caritabile din ghetoul din Varşovia nu au putut ameliora dificultăţile din ce în ce mai grave. În primele luni ale raazboiului, instituţiile de binefacere evreieşti au avut un oarecare efect, dar o dată cu ghetoizarea situaţia a scăpat de sub control. Întreaga comunitate evreiască se confrunta cu perspectiva de a fi distrusă de foame, boli infecţioase, prăbuşirea sistemului sanitar si dezintegrarea socială. Un cronicar a comparat comunitatea evreiască de peste 400 000 de oameni cu o corabie care se scufundă lent în ocean ; apa îi atingea deja pe cei de la fundul corabiei, urcând la nivelele superioare ale vasului şi făcând noi victime în fiecare zi, ameninţându-i pe pasagerii de pe puntea superioară. În ultimă instanţă, soarta tuturor era pecetluită.

La jumătatea lui 1941, rata lunară a deceselor s-a ridicat la cifra record de 1,2-1,3 la sută, în vreme ce natalitatea era aproape zero. Doar 10 la sută dintre locuitorii ghetoului se puteau întreţine lucrând în interiorul ghetoului. Aceştia erau contrabandişti, câţiva oameni de afaceri şi oficialităţile Judenrat-ului şi poliţiei, ale căror salarii le permiteau existenţa şi, în câteva cazuri, o viaţă de relativ lux. Membrii acestui strat superior, care nu efectuau nici o activitate productivă, trăiau pe seama mizeriei ghetoului şi nu ezitau să îşi afişeze opulenţa, care era atât de izbitoare pentru vizitatorii străini ai ghetoului şi atât de chinuitoare pentru semenii lor mai puţin norocoşi.

În ziarul oficial evreiesc, Gazeta Zydowka (Gazeta evreiască, acreditată de administraţia germană), apăreau anunţuri scurte şi impersonale despre oameni care muriseră pe străzile ghetoului, alături de reclame cu litere de o şchioapă de cluburi de noapte şi restaurante care ofereau clienţilor mâncăruri scumpe şi o atmosferă de destindere, inclusiv muzică şi spectacole erotice. Dar nici chiar această mică porţiune a populaţiei ghetoului care se lăsa atrasă de fantasma unei vieţi de lux, ignorând teroarea care îi înconjura, nu era imună la boli şi la nenumăratele alte pericole care îî afectau pe toţi rezidenţii ghetoului. Această clasă parazitară îşi putea menţine calitatea vieţii doar atâta vreme cât sutele de mii de evrei se luptau pentru supravieţuire. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţea şi populaţia ghetoului se diminua, sursele sale de subzistenţă aveau să se epuizeze.

Un cronicar a considerat că populaţia evreiască din ghetoul Varşoviei din 1941 se împărţea în trei categorii. Prima categorie consta în 20 000-30 000 de oameni care nu sufereau de foame şi păstraseră o viaţă socială relativ normală în condiţiile de ghetou. Cea de-a doua categorie conţinea în jur de 250 000 de rezidenţi şomeri, care au ajuns curând în situaţia de săraci care îşi duceau zilele în căutarea unei bucăţele de pâine, amânându-şi temporar moartea, dacă nu cedaseră deja disperării şi se resemnaseră cu aceasta. În sfârşit, a treia categorie consta în aproximativ 200 000 de oameni care refuzau să cedeze şi care îşi găsiseră slujbe sau deţineau bunuri materiale ce puteau fi schimbate la troc pe hrană.

Situaţia era însă foarte labilă. Rândurile pauperizaţilor se răreau, iar cadavrele lor erau îngropate zilnic în gropi comune. În acelaşi timp, cei 200 000 care îşi mai păstrau o aparenţă de umanitate reuşeau să se spele, să mănânce şi chiar să doneze o mică parte din venitul lor sectorului celui mai sărac al ghetoului.

Se estimează că în ghetou lucrau 60-70 000 de oameni, majoritatea în economia ilicită. Unii lucrau pentru germani, alţii primeau salariile de la Judenrat iar alţii prestau diferite servicii. Deşi nu primeau nici măcar salarii de subzistenţă şi nici mâncare, faptul că erau încadraţi în muncă le garanta o sursă minimă de venit, le oferea un adăpost şi le întreţinea speranţa şi dorinţa de a trăi.

De-a lungul existenţei ghetoului, o mare parte a locuitorilor săi supravieţuia din două surse de venit: bunurile personale, care puteau fi vândute sau schimbate pe hrană, şi pachetele cu mâncare primite din afară. Pentru un timp acestea din urmă au menţinut pe linia de plutire un mare număr de oameni. Doar o mică parte a acestor pachete erau trimise din străinătate, şi mulţi dintre destinatarii lor par să fi fost printre cei mai săraci rezidenţi ai ghetoului. Cea mai mare parte a pachetelor erau trimise din oraşele de provincie poloneze, unde mâncarea era mai uşor de obţinut şi mai ieftină decât în Varşovia. Multe pachete erau trimise din teritoriile ocupate de sovietici, care, până la jumătatea lui septembrie 1939, erau parte a Poloniei. Operaţiunea Barbarossa (atacul nazist asupra U.R.S.S) din iunie 1941, a tăiat aceste linii de alimentare a ghetoului şi a provocat o lovitură teribilă evreilor din Varşovia. Între decembrie 1940 şi martie 1941, aproximativ 84% dintre pachetele care ajungeau în Varşovia proveneau din teritoriile ocupate de sovietici.

În mai 1941, totalul pachetelor care ajungeau în ghetou era de 108.755, iar numărul acestora s-a ridicat la 113.036 în luna următoare. Dar invadarea Uniunii Sovietice a declanşat o scădere bruscă a numărului de pachete din zonele ocupate de sovietici: în octombrie, doar 30 000 de pachete au ajuns în ghetou, şi 4000 dintre acestea au fost confiscate de germani.

Anterior lui februarie 1941, rezidenţii ghetoului din Varşovia aveau voie să trimită pachete destinatarilor evrei şi neevrei care locuiau în afara ghetoului şi în oraşele de provincie. Aceste pachete ofereau încă o ocazie de a face comerţ, căci evreii din ghetou puteau primi mâncare în schimbul hainelor şi articolelor casnice pe care le expediau prin poştă. Pachetele care soseau din ţări neutre conţineau de obicei produse aflate la mare preţ pe piaţa ghetoului: cafea, ceai şi conserve. Unii evrei s-au folosit şi de permisiunea de a trimite cărţi poştale pentru a le cere rudelor şi prietenilor să le trimită ajutoare de urgenţă. Agenţiile germane monitorizau însă traficul de pachete, iar comisarul german ordona verificări periodice pentru a se asigura că nu se întâmpla ca un mare număr de pachete să ajungă la aceeaşi adresă. Greutatea maximă a unui pachet nu trebuia să depăşească 2 kilograme.

La iniţiativa industriaşilor şi a meşteşugarilor evrei, a apărut în ghetou o industrie indigenă. Câteva fabrici operau sub auspiciile armatei germane (Wehrmacht-ul), care era principalul client al industriei din ghetou. Unul dintre cei mai importanţi antreprenori din ghetou a fost Julian Kudasiewicz, care înfiinţase o fabrică de perii în Cracovia, pe care a transferat-o ulterior în Varşovia, unde angaja câteva mii de muncitori evrei. Kudasiwicz a reuşit să obţină permisele necesare şi mijloacele de producţie de care avea nevoie. Fabrica sa a primit statutul de « magazin » , pe care l-a menţinut chiar şi după marea deportare din vara lui 1942 şi a continuat să existe până la lichidarea finală a ghetoului din aprilie-mai 1943.

Wehrmacht-ul comanda de la fabricile şi atelierele din ghetou produse ca paturi şi mobilă. O parte a producţiei destinate armatei germane era legală, Transferstelle fiind responsabilă pentru procurarea de materiale brute şi livrarea produsului finit. În anumite cazuri, reprezentanţi ai Wehrmacht-ului evitau agenţiile germane şi îşi desfăşurau afacerile pe canale neoficiale, ilegale. Materialele brute sau părţile care urmau să fie procesate erau aduse în ghetou în vehicole ale armatei, iar produsele finite erau exportatre pe căi neoficiale. Adeseori industriaşii din ghetou reuseau să se descurce şi fără materialele provenite din exterior, folosind orice zdreanţă pe post de material textil, orice bucată de metal si lemn disponibilă, apelând la metode ingenioase pentru a produce din ele diferite bunuri.

Nici piaţa poloneză din zona ariană nu işi putea permite să renunţe la folosirea meşteşugarilor evrei. Multe meşteşuguri fuseseră dominate sau complet monopolizate de evrei, cum ar fi croitoria, producerea de pălării, comerţul cu blană, aur şi argintărie. De exemplu, evreii au continuat să aprovizioneze piaţa poloneză cu jucării, produse de galanterie, componente electrice, produse din lemn şi alte bunuri; produsele finite erau scoase prin contrabandă în zona ariană.

Pe lângă aceste forme de producţie, dintre care cea mai mare parte erau desfăşurate ilegal în apartamente particulare sau în mici ateliere, au existat şi încercări de a înfiinţa magazine oficiale. Acestea puteau fi deţinute şi controlate de oameni de afaceri germani, care veneau în mare număr în teritoriile ocupate şi în ghetouri sperând să profite de ceea ce era, practic, muncă evreiască nesalarizată. Judenrat-ul a instituit un departament special, condus de Orlan, Gilksman, Eiger şi Jaszunski, destinat să stimuleze munca pentru magazine. Această iniţiativă a dat însă roade limitate, întrucât germanii au pretins ca evreii să muncească pentru un salariu de 3 până la 5 zloţi pe zi (sumă cu care nu se putea cumpăra nici măcar o pâine), în vreme ce plata în ateleierele ilegale era de multe ori mai mare. Spre deosebire de omologii săi din Lodz şi din alte oraşe poloneze, Judenrat-ul din Varşovia nu a constrâns oamenii să mucnească în magazine. Dar înaintea marii deportări şi în timpul acesteia, evreii s-au agăţat de aceste locuri de muncă ca de singurul lor mijloc de protecţie faţă de perspectiva deportării.

Proporţia economiei ilegale şi clandestine în producţia ghetoului era mult mai mare decât cea a activităţilor economice legale. Deşi aceste eforturi nu au putut în sine rezolva problema şomajului în ghetou, ele au oferit totuşi un mijloc de supravieţuire pentru mii, poate zeci de mii de locuitori ai ghetoului.



Moartea în ghetou

Dintre toţi rezidenţii ghetoului, refugiaţii erau cei mai expuşi dificultăţilor, foametei şi bolilor. Un grup aproape la fel de vulnerabil era cel al evreilor săraci din Varşovia, adică al celor care chiar şi înainte de raazboi fuseseră forţaţi să se bazeze pe asistenţa socială pentru a supravieţui. După cum am menţionat deja, familii întregi şi mari concentrări de refugiaţi au fost şterse de pe faţa pământului, în timp ce vârtejul morţii trăgea noi victime: muncitori, artizani şi intelectuali. Cei din urmă nu posedaseră nici o proprietate; întrucât ei trăiseră numai din munca lor specifică, au ajuns în sărăcie lucie o dată cu ghetoizarea. Într-un pasaj emoţionant, poetul Itzhak Katzenelson relatează în felul următor moartea prin înfometare a unui poet popular talentat, Hershele:

"Corpul lui Hershele se umflase de foame. Hămesit, a apucat lacom o bucată de pâine şi un pahar de ceai îndulcit cu zaharină. A scos din buzunar un carnet de notiţe şi a început să citească din el poezii nepublicate, nestilizate şi totuşi poezii ! Poeziile lui Hershele, trebuie să o recunoaştem  Deşi erau neelaborate, un rând din ele era mai valoros decât un vers bun al unui poet de mâna a doua…Hershele a părăsit prematur această lume. Dacă ar fi putut-o scoate la capăt, ar fi trăit…Sufletul său a plecat în căutarea unei bucăţi de pâine mucegăită. Nu mânca mult piure şi supa nu era suficientă. Cu zece zile înainte de a muri, l-am văzut într-o cantină. Părea năucit…Cum? Ce? Aştepta să primească un răspuns fără să pună vreo întrebare. Perplexitatea unui copil : Cum ? Această privire părea din altă lume…Era în ea ceva străpungător, care pătrundea prin trăsăturile umflate, detaşate...Părea atât de diferit de Hershele încât am fost cuprins de frică. ..Chipul de dincolo de faţa umflată te înspăimânta. În fiecare zi văd morţi presăraţi pe stradă - îi văd căzând la pământ...Nu mă voi putea ierta niciodată ! Pentru ce anume ? Ştiu pentru ce sunt vinovat. Am o soţie, fii şi alte rude. O jumătate de milion de evrei trec prin faţa ochilor mei pe strada Karmelicka şi feţele lor sunt lovite de destin. Destinul lor este distrugerea. Ar fi trebuit să fac ceva pentru ei, ar fi trebuit să mă ofer pierzaniei, dacă aş fi putut face ceva pentru ei...nu sunt vinovat pentru moartea lui Hershele. Să rămână alţii cu conştiinţa încărcată din cauza lui Hershele..."

Pe măsură ce foametea se răspândea, mulţimile de cerşetori creşteau pe străzile ghetoului. Cerşeau, implorau mila, se plângeau, cereau cu voce tare mâncare de la trecători. Dar nu dispăreau; dimpotrivă, din ce în ce mai mulţi erau în stradă. Înfăşuraţi în cârpe, stăteau tăcuţi pe trotuare. Doar ţipetele şi plânsetele copiilor se mai auzeau. Era un plâns care părea să nu fie menit auzului urechilor omeneşti. Nu mai ţipau, căci ţipetele erau în zadar. Nimeni nu le dădea nimic, pentru că foarte puţini mai aveau de unde. Mulţimea înfometaţilor nici nu mai putea fi numărată. Mulţi deja cedaseră oboselii, în vreme ce alţii îşi târau picioarele, pe punctul de a se prăbuşi dintr-un moment în altul. Erau prea slăbiţi pentru a mai scoate vreun cuvânt şi mureau în tăcere. Oamenii le acopereau cadavrele cu hărtie şi dimineaţa căruţele Societăţii Funerare îi ridicau ca pe gunoaie. Era într-adevăr un oraş al morţii.

Savantul şi scriitorul polonez Wladyslaw Bartoszewski a alcătuit o cronică a evenimentelor din Varşovia în vremuri de raazboi, intitulată 1859 de zile în Varşovia. Cartea conţine multe detalii despre situaţia evreilor. În însemnarea datată 14 mai 1941 citim : « Ca urmare a condiţiilor de ghetou - foamete şi epidemie de tifos - 1700 de bărbaţi, femei şi copii au murit în primele două săptămâni ale lui mai ». În iunie 1941, Bartiszewski scria « în prima săptămână din iunie, în ghetou au fost înregistrate 250 de morţi prin înfometare». 

Nu putem evita întrebarea: cum de oamenii s-au resemnat să moară din cauza foamei şi a altor dificultăţi, fară sa lupte în vreun fel pentru a supravieţui? În ghetoul din Varşovia cunoaştem doar puţine cazuri pe care le-am putea numi « rebeliuni », în lipsa unui cuvânt mai potrivit.

A exsistat o formă specifică de rezistenţă. Bărbaţii, mai ales cei tineri, atacau femeile care ieşeau din magazine alimentare ducând pâine sau alte alimente. Tinerii se aruncau pur şi simplu asupra lor, înşfăcau mâncarea şi îşi înfigeau dinţii în ea cu o viteză uluitoare. Ţipetele victimei atrăgeau mulţimea, care încerca să o apere. Dar găinarul, nepăsător la ploaia de pumni pe care o primea, continua să înghită mâncarea de parcă ar fi posedat. Acest tip de « rebeliune » a dat naştere unui erou popular, ale cărui trăsături distinctive au devenit parte integrantă a vieţii din stăzile ghetoului:

"În timpul zilei ghetoul musteşte de lume. Unele străzi seamănă cu fluvii umane ce curg în ambele direcţii. Masa de oameni slăbiţi, înfăşuraţi în zdrenţe, este mereu într-o stare de tensiune. O figură familiară, ciudată, o încarnare a folclorului de ghetou, poate fi întâlnită pe străzi, mai ales pe strada Leszno. Un om scund, îmbrăcat în zdrenţe, murdar, plin de păr care creşte sălbatic. Faţa lui nu arată foamea cronică, dar ochii săi au o expresie stranie, un amestec de viclenie şi nebunie. Clown, cerşetor, tâlhar, toate acestea combinate în aceaaşi persoană. Unii spun că a venit dintr-un oraş din apropierea Varşoviei, unde era un om bogat, cunoscut şi respectat, dar acesta este un simplu zvon. Nimeni nu ştie de unde şi cum a ajuns în ghetou acest personaj de folclor. I se ştie doar numele : Rubinstein. Se mişcă agil, aproape ca o pisică, croindu-şi drum prin mulţime, căutând o victimă. Are aspectul unui cerşetor obişnuit. Dar Rubinstein nu cere pomană de la nimeni ; de fapt, el nu cere, ci pretinde. Îi hărţuieşte doar pe oamenii din lumea de sus, bine îmbrăcaţi, pe oficialii Judenrat-ului şi alte figuri ale ghetoului. Dacă persoana acostată îndrăzneşte să îl refuze, Rubinstein trece la tacticile sale. Urmăreşte victima, aruncând asupra ei înjurături. Dar nu înjurături obişnuite, fiindcă nimeni nu ar fi atent la aşa ceva. Rubinstein are propriul său argou, şi această ironie calculată, ascuţită ca un pumnal îî conferă acestui nebun o reputaţie de om foarte inteligent care îi păcăleşte pe alţii deghizându-se. Isprăvile lui Rubinstein au devenit faimoase în ghetou. Spusele sale au devenit familiare în discuţiile de acasă. De îndată ce această creatură mică şi ciudată se matrerializează, o mulţime de privitori curioşi se adună în jurul lui, încurajându-l. Omul sare, se scălămbăie şi strigă : « Toţi sunt egali, nu există nici bogaţi nici săraci » sau « Rezistă, nu renunţa la os »  [numele cartelei pentru mâncare ; « a renunţa la os » înseamnă « a muri »]. Mai târziu, lui Rubinstein îi plăcea să spună « Doar trei vor rămâne în viaţă: Czerniakow, Pinkert [proprietarul unei mari firme funerare din ghetou] şi eu ». Dar profeţia lui Rubinstein s-a dovedit falsă. Czerniakow a fost unul dintre primii care au plecat în ajunul marii deportări, iar Pinkert a fost ucis şi el. Cât despre Rubinstein, el a dispărut aşa cum apăruse, brusc, fără ca cineva să ştie cum şi unde. Pur şi simplu, într-o zi ghetoul a devenit mai gol. Oamenii au dat din cap spunând ; « Până şi Rubinstein s-a dus »."

Lipsa de reacţie a maselor evreieşti din ghetou, pasivitatea lor paralizantă, a stârnit şi interesul cronicilor. La sfârşitul lui august 1941, Emmanuel Ringelblum s-a preocupat de această chestiune :

"O problemă foarte interesantă este aceea a pasivităţii maselor de evrei, care mor cu un simplu suspin. De ce sunt atât de tăcuţi? De ce moare mai întâi tatăl, apoi mama, apoi copiii rând pe rând, fără cel mai mic protest? De ce nu am întreprins faptele cu care ameninţam lumea în urmă cu un an - jafuri şi furturi - ameninţări care i-au obligat pe cei din comitetele de blocuri să cumpere mâncare pentru cei mai săraci locuitori? Există multe răspunsuri posibile la aceste întrebări. Unul este că forţele de ocupaţie [germane] au terorizat populaţia evreiască într-atâta încât oamenilor le e frică să-şi ridice capetele. Se tem că vor urma represalii în masă la orice izbucnire pe care ar avea-o masele înfometate, şi acesta i-a silit pe cei mai sensibili să adopte o pasivitate menită să nu producă nici o tulburare în ghetou. Alt motiv este că elementele mai active din rândul săracilor s-au descurcat într-un fel sau altul. Contrabanda oferă un mijloc de supravieţuire pentru mii de hamali care, pe lângă taxa de hamal, mai primesc zece zloţi pentru a menţine tăcerea cu privire la fiecare bagaj contrabandat. Magazinele şi comenzile venite de la agenţii germani oferă un loc de muncă unui mare număr de muncitori de fabrică şi meşteşugari. Unii muncitori mai tenace au trecut la comerţul ambulant în stradă (cu pâine, de exemplu, pe care o vând cu 25 de groszy kilogramul). Cosnecinţa este că cei care mor în tăcere sunt săracii inerţi şi lipsiţi de ingeniozitate."

Ringelblum avea probabil dreptate susţinând că zidul disperării mai avea unele fisuri şi că unii dintre rezidenţii săraci ai ghetoului au reuşit să găsească de lucru, ceea ce le-a întreţinut speranţele. Nu putem înlătura posibilitatea ca indivizii ingenioşi şi curajoşi să fi reuşit să scape de vârtejul foametei găsindu-si de lucru, împiedicând astfel izbucnirea dezordinii sau chiar a rebeliunii care apare în condiţii sociale disperate. S-a mai remarcat că liderii fireşti ai celui mai pauper sector al populaţiei ghetoului, anume activiştii clandestini ai partidelor de stânga, nu erau ei înşişi ameninţaţi să moară de foame. Graţie reţelei de ajutorare clandestine şi asistenţei acordate de instituţiile oficiale grupurilor organizate, cea mai mare parte a acestor lideri au reuşit să evite să ajungă în rândurile înfometaţilor. Cei cu experienţă în organizarea şi activitatea publică au fost cruţaţi de soarta celor mai vulnerabile straturi ale populaţiei ghetoului. Cum activiştii rezistenţei clandestine îşi consacrau cea mai mare parte a eforturilor salvării celor care puteau fi ajutaţi, probabil că s-au împăcat cu pierderea oamenilor pe care deja îi socoteau pe jumătate morţi.

Trebuie să mai ţinem cont de faptul că în ghetou condiţiile de viaţa loveau minţile nu mai puţin decât corpurile; oamenii deveneau repede abrutizaţi şi indiferenţi la suferinţă. În ianuarie 1941, când ceea ce era mai rău încă nu venise, Haim Kaplan scria în jurnalul său:

"Pe toate trotuarele, în zile de un frig insuportabil, se perindă familii întregi înfăşurate în zdrenţe, nu cerşind ci pur şi simplu plângând cu voci care ţi-ar rupe inima. Un tată şi o mamă cu copiii lor bolnavi, plâng şi se văită, iar sunetul lamentaţiilor lor răzbate în toată strada. Nimeni nu se uită la ei, nimeni nu le oferă un bănuţ, căci numărul şnorer-ilor [cerşetorilor] ne-a abrutizat sufletele. La fiecare pas ne împiedicăm de pantalonii câte unui cerşetor nenorocit care zace pe trotuarul îngheţat şi ale cărui plânsete sfâşâie cerurile, dar aceste spectacole au devenit atât de obişnuite încât nu ne mai fac nici o impresie. Toţi cei bătuţi de soartă, toate non-entităţile, toţi vagabonzii şi dezmoşteniţii care fuseseră răspândiţi prin Polonia au fost deportaţi din cartierele în care ceşeau şi aduşi în Varşovia. Cu instituirea ghetoului, au venit între zidurile sale, şi toată această cerşetorie nenorocită şi demnă de dispreţ s-a mutat afară..."

Se pare că această nenorocire cotidiană l-a afectat şi pe Kaplan, care s-a abrutizat şi el. Erau aceste persoane realmente sărăntoci obişnuiţi şi cerşetori care împânzeau străzile ? Sau oare erau oameni ale căror mijloace de trai nu le mai permiteau să supravieţuiască şi care, în ciuda a tot şi toate, continuau să arate iubire şi devotament unul pentru celălalt, sperând într-un viitor mai bun ? Kaplan pare să îşi fi dat seama că mersese prea departe în critica sa mânioasă la adresa celor mai săraci locuitori ai ghetoului, şi scrie în continuare că :

"Dar sunt întregi straturi ale populaţiei care mor de foame şi de frig dincolo de privirea publicului. Zeci de mii de familii au fost expropriate de tot ce posedau şi lăsate fără nimic. Transferul de populaţie a condus la pierderea mijloacelor de existenţă. În cea mai mare parte, acestea sunt familii respectabile, şi feţele lor pălesc în timp ce relatează povestea sărăciei şi nenorocirilor lor. Este greu să le priveşti suferinţa..."

Nu numai că în ghetou nu s-a manifestat nici un semn de agitaţie sau de rebeliune, dar practic nu s-a comis nici o infracţiune gravă. De-a lungul intregii perioade de foamete intensă, nici un caz de crimă nu a fost înregistrat în ghetou (deşi s-au înregistrat unele cazuri de canibalism, cel mai probabil comis în accese de nebunie). Nu dispunem de statistici privind sinuciderile. Deşi trebuie să fi fost unele cazuri de sinucidere, fenomenul nu a atins proporţiile la care ne-am putea aştepta în asemenea condiţii. Oamenii care mureau de foame şi de epuizare pierduseră pur şi simplu puterea de voinţă necesară pentru a decide să-şi ia viaţa. Mai este însă posibil şi ca ameţeala şi demenţa produse de foame să fi determinat victimele să se resemneze să moară în tăcere, resemnare echivalentă cu sinuciderea chiar dacă nu a avut loc nici o decizie conştientă în acest sens. De multe ori, moartea era primită ca o uşurare, o eliberare de viaţa dusă într-un iad ; cei rămaşi în viaţă îi invidiau pe cei morţi.

Dificultăţile din ghetou au ajuns la apogeu la jumătatea lui 1941, dar către sfârşitul anului au apărut semne de îmbunătăţire. Procesul de adaptare la condiţiile de ghetou, eforturile neobosite de a depăsi foamea şi boala, au continuat încet în primele luni ale lui 1942. Această ameliorare lentă dar constantă a hrănit speranţa că un număr dintre locuitorii ghetoului, poate chiar majoritatea (care încă nu cedase disperării complete) va supravieţui şi va apuca zile mai bune. Dar toate aceste speranţe s-au năruit o dată cu începutul deportărilor şi al uciderii în masă. Într-o vreme de relativ calm, tocmai când situaţia generală părea să se imbunătăţească, a fost inaugurat un nou stadiu al groazei.



Educaţia

Primul an de şcoală sub ocupaţia germană a început în octombrie 1939. Doar şcolilor primare şi celor de meserii li s-a permis să se deschidă, căci autorităţile de ocupaţie au menţinut liceele închise. În decembrie 1939, toate şcolile evreieşti din Varşovia au fost închise. Mulţi au privit acesta ca pe un act temporar, şi Judenrat-ul a apelat în numeroase rânduri la autorităţile germane, cerând permisiunea de a redeschide şcolile. În martie 1940, Adam Czerniakow s-a adresat inspectorului educaţiei din Varşovia, propunându-i un plan de redeschidere a şcolilor evreieşti. Planul conţinea o propunere referitoare la sediile în care urmau să se desfăşoare activităţile şcolare şi promisiunea că Judenrat-ul, laolaltă cu Jewish Self-Help, îşi va asuma responsabilitatea pentru ajutarea elevilor cu hrană şî îmbrăcăminte. În plus, Judenrat-ul avea să îşi asume reponsabilitatea pentru condiţiile sanitare din şcoli. (Acestea din urmă constituiseră pretextul invocat de autorităţile germane pentru a închide şcolile evreeşti). La fel ca petiţiile anterioare, şi acesta a fost respinsă.

În cele din urmă, la sfârşitul lui august 1941, guvernatorul general Frank a emis un decret ce permitea Judenrat-ului să deschidă şcolile primare şi cele de meserii copiilor evrei. Dar în Varşovia doar cursurile de meserii care operau sub egida Judenrat-ului au fost oficial autorizate; autorităţile locale au interzis redeschiderea şcolilor sub pretextul că ele vor răspândi bolile infecţioase, mai ales tifosul.

Confruntată cu eşecul eforturilor de a restabili sistemul educaţional pe căi legale, comunitatea evreiască şi mai ales aparatul său pedagogic a trecut la înfiinţarea unui sistem scolar ilicit. Scoli primare clandestine operau mai ales în cantinele pentru copii de sub egida JDC-ului şi a altor agenţii de asistenţă socială. Ştim că asemenea şcoli funcţionau în şase din cele douăzeci şi cinci de şcoli ale ghetoului. Programele de învăţământ erau stabilite de profesorii angajaţi ca personal al cantinelor. Inutil să menţionăm, acest sistem educaţional putea cuprinde doar o mică parte dintre zecile de mii de copii de vârstă şcolară din ghetou; doar în jur de una sau două mii de copii le-au frecventat.

Altă vastă reţea educaţională clandestină consta în mici grupuri de elevi, majoritatea de vârsta liceului, care studiau împreună în afara claselor. Cunoscute în poloneză sub numele de komplety, aceste grupuri de studiu funcţionau în case particulare şi în cantine publice, la iniţiativa comitetelor de bloc şi a altor grupuri private. Personalul didactic era format din foşti profesori de liceu ajunşi în şomaj. Aceşti profesori strângeau laolaltă mici grupuri de elevi - vechi sau noi - şi continuau să îi instruiască în specialităţile lor. Sute de asemenea komplety au apărut printre rezidenţii ghetoului, oferind tinerilor o educaţie continuă, cel puţin în materiile de bază. Elevii plăteau mici taxe, care le furnizau profesorilor oarecare mijloace de subzistenţă. Manualele erau copiate în multe feluri, şi bucăţele de hârtie serveau drept caiete. Condiţiile vitrege în care funcţionau aceste şcoli clandestine, practic ilegale, par să fi avut efectul de a-i motiva pe elevi, care s-au dedicat studiilor cu o hărnicie şi seriozitate excepţionale. Într-adevăr, multe mărturii oferă dovezi ale realizărilor şcolare extraordinare ale elevilor din acest cadru neoficial.

Sistemul de şcoli de meserii, şi el sub egida Judenrat-ului şi a ORT-ului, se mândrea şi el cu performanţe remarcabile. Chiar şi înainte de raazboi, comunitatea evreiască şi agenţiile sale se consaceaseră stabilirii şi extinderii şcolilor de meserii, implicându-se în această sarcină; însuşi Czerniakow predase cursuri de meserii şi participase activ la planificarea şi organizarea lor. Deoarece sistemul general de învăţământ fusese închis, cursurile de meserii aprobate oficial atrăgeau un mare număr de elevi, primeau un sprijin instituţional consistent şi se mândreau cu profesori excelenţi. Un motiv al popularităţii acestor cursuri în rândul tinerilor era faptul că ele ofereau protecţie faţă de deportarea în lagăre.

Primele cursuri de meserii s-au deschis în 1940, dar apogeul a fost atins în perioada ghetoului. La jumătatea lui 1941, erau înscrişi 2454 de elevi, fără a include şcoala de asistente medicale care oferea o educaţie de calitate sub direcţia Lubei Bielecka-Blum. Pe lângă marea varietate de cursuri care pregăteau elevii petnru meserii practice, unele cursuri serveau ca adăpost pentru educaţia superioară (interzisă evreilor) în domenii ca arta, arhitectura şi desenul grafic. Era chiar şi un echivalent pentru primii doi ani de studii medicale. Cursurile generau un spirit de camaraderie şi prietenie bazate pe legături de colegialitate. Personalul didactic includea savanţi şi artişti de renume, ca Ludwig Hirshfeld, Mieczyslaw Centnerszwer, Juliusz Zweibaum, Daniel Grajfenberg şi alţii.

Mişcările de tineret au jucat un rol important în învăţământul clandestin. Organizaţii care în vremuri normale îşi consacraseră o mare parte a timpului şi resurselor educaţiei sociale, ideologice şi politice deveniseră acum un factor important în învăţământul de bază, neoficial. In particular, mişcările HeHalutz s-au concentrat asupra predării limbii ebraice. Organele de presă clandestine ale mişcărilor de tineret conţineau rubrici care pot fi definite ca ştiinţă popularizată. Mişcările de tineret mai găzduiau şi seminarii pentru profesori, la care participau ocazional experţi ca Itzhak Shiefer, Emmanuel Ringelblum, Menachem Linder, Esther Markin şi alţii. Ringelblum este autorul unei relatări emoţionante despre prelegerile sale în seminarul găzduit de Hashomer Hatzair pe strada Nalewki, numărul 23, lângă poarta ghetoului păzită de santinelele germane. Seriozitatea şi setea de cunoaştere demonstrate de tinerii elevi erau atât de copleşitoare încât lumea raazboiului din jur putea fi temporar uitată.

Alt liceu clandestin a fost înfiinţat în ghetou de mişcarea Hehalutz Dror. Haim Zalmanowski, care a lucrat aici ca profesor, scria : « Aveam unsprezece grupuri de studiu, începând cu clasa a patra de şcoală primară şi terminând cu ultimul an de liceu. În total erau peste 100 de elevi».  Subiectele predate includeau ştiinţe naturale şi discipline umaniste, iar celebrul poet Itzhak Katzenelson preda studii biblice. Un activist al rezistenţei, Dr. Nathan Eck din Lodz, conducea alt liceu, destinat în principal foştilor elevi din reţeaua şcolară Tarbut [Cultura]. Conform lui Eck, regula ce guverna practica sa educaţională era

"de a se abţine de la divizarea elevilor în grupuri mici şi de a încerca să menţină întreaga clasă ca un întreg ; predarea nu trebuie să aibă loc în case private ci într-un loc special amenajat. Intenţia era de a ne apropia cât mai mult cu putinţă de cadrul şcolar normal chiar şi în condiţiile clandestine ale ghetoului."

Unul dintre profesorii de la această şcoală a fost Dr. Michael Brandszteter, fostul director al unui liceu din Lodz şi fiu al scriitorului de limbă ebraică Mordecai David Brandszteter. Obiectele de studiu constau dintr-o varietate de discipline, deşi se punea accent pe limba ebraică. Când găseau un pian - relatează Eck - se dădeau şi lecţii de muzică.

În septembrie 1941, la doi ani de la începerea raazboiului, Judenrat-ului i s-a permis să redeschidă şcolile în ghetou. S-a instituit o comisie publică pentru a aplica această permisiune, iar conducătorii de comunităţi şi reprezentanţii diferitelor curente din sistemul şcolar evreiesc de dinainte de raazboi au intrat imediat în conflict. Haim Kaplan a descris întâlnirile, certurile, ciondănelile cu privire la ponderea pe care fiecare curent urma să o deţină în noul sistem, care va fi programa etc. În ciuda aspectului de prost gust al acestui proces, implicarea publică a determinat într-o mare măsură conţinutul naţional şi social al noului sistem şcolar.

Anul de învăţământ « formal » în şcolile primare evreieşti din ghetouul Varşoviei a început pe 1 octombrie 1941. Sistemul a început cu şase şcoli, care funcţionaseră până atunci drept cantine. S-au înscris o mie de elevi. Sistemul s-a extins treptat, şi la finele anului şcolar existau nouăsprezece şcoli cu 6700 de elevi înscrişi. Erau patru şcoli din reţeaua Tarbut; trei şcoli aparţineau de Tsisha (idiş, muncă) ; o şcoală era din « Schul-Kult » ; şase şcoli erau religioase şi cinci erau afiliate reţelei de şcoli publice şi particulare, al căror personal didactic îşi asumase răspunderea pentru funcţionarea lor.

La sfârşitul perioadei oficiale de studiu, toate instituţiile educaţionale oficiale din ghetou, şcolile de meserii, komplety şi şcolile clandestine ofereau elevilor lor certificate de absolvire cu note.



Religia

Nimeni nu a scris încă un studiu detaliat despre viaţa religioasă în ghetou sau o descriere a mediului în care trăiau evreii religioşi în Varşovia perioadei ghetoului. În mod clar, viaţa pentru evreii religioşi era mai grea decât era pentru cei mai puţin practicanţi sau complet secularizaţi. Lăsând de o parte cerinţele practicii religioase, oamenii în costum tradiţional, cu bărbi şi perciuni au fost în mod special ţinta abuzurilor şi a tratamentului brutal din momentul în care germanii au intrat în Polonia. Unul dintre primele decrete emise de autorităţile germane pe 26 octombrie 1939 interzicea sacrificarea ritaulă a animalelor, abolind astfel ceea ce mai rămânea din practica permisă de legea poloneză, pe care parlamentul (Sejm) o adoptase în 1937 şi care fusese şi ea destul de restrictivă. Serviciile religioase ţinute în sinagogi şi în locuinţele private au fost şi ele interzise. Multe sinagogi fuseseră lovite de bombe în primele trei săptamâni ale raazboiului sau fuseseră transformate în adăposturi petnru refugiaţi.

Precum alte aspecte ale societăţii de ghetou, viaţa religioasă a trecut în clandestinitate şi minyanim (cvorumuri de zece bărbaţi reuniţi pentru rugăciune) au început să se strângă în case particulare. În ajunul primei zile de Pesah din 1940, Haim Kaplan scria : « Sinagogile sunt închise dar în fiecare curte se ţine un serviciu religios, iar cantorii cântă rugăciunile şi imnurile cu vocile lor suave». În primăvara lui 1941, interdicţia asupra rugăciunilor publice în ghetou şi închiderea singagogilor a fost revocată. În iunie 1941, Czerniakow şi alţi conducători ai Judenrat-ului au participat la o ceremonie festivă la deschdierea marii sinagogi din strada Tlomackie.
Cu toate aceste remarci generale, misiunea de a reconstrui viaţă cotidiană a evreimii religioase ne apare insurmontabilă.

În perioada de dinainte ghetoului, sacrificarea rituală a animalelor era făcută în secret, însă - deoarece era imposibil să fii absolut sigur că uciderea animalului fusese într-adevăr făcută conform ritualului şi deoarece măcelarii religioşi NOTA amestecau în secret carne interzisă cu carne caşer, evreii cu adevărat practicanţi refuzau să mănânce carne. Poliţiştii polonezi care descopereau evrei continuând să ucidă animale în conformitate cu legea rituală şi în violarea decretului german cereau mită pentru a păstra tăcerea ; acesta a făcut ca preţul cărnii caşer să fie şi mai ridicat.

Totuşi, încă mai era posibil să obţii carne caşer în perioada ghetoului. Printre evreii religioşi erau şi câţiva negustori bogaţi care reuşiseră să îşi pună la adăpost parţial proprietatea, iar contrabandiştii au elaborat metode de a aduce carne caşer în ghetou. Responsabilul cu uciderea rituală a animalelor se alăturase echipelor de muncă forţată şi locuia într-un district de la periferia oraşului sau într-un sat din vecinătatea Varşoviei, unde avea loc uciderea rituală. Întreaga operaţiune costa foarte mult, întrucât trebuia dată mită escortei sau grupului de lucrători care aducea carnea caşer în ghetou. Cu toate acestea, şi din motive întemeiate, majoritatea evreilor religioşi refuzau să creadă că uciderea rituală a animalelor urma în mod strict legea şi se abţineau de la a cumpăra carne. Rabbi Shimon Huberband, care a scris pentru arhiva Ringelblum un studiu asupra vieţii cotidiene a evreilor religioşi, observa că « nereligiosul va mânca carnea prezentată ca fiind « caşer », în timp ce religiosul ca refuza să consume această carne, astfel încât întrebarea este : ce nevoie avem de uciderea rituală ? Ar fi mai bine pentru noi să nu angajăm deloc un măcelar » .

La fel ca alte operaţiuni ilicite, uciderea rituală a cauzat la rândul său victime umane. Astfel, Rabbi Huberband scria :

"După Tişa-be-Av 1941, poliţia germană a pătruns în casele de la ţară şi l-a descoperit pe măcelarul Zilberberg în timp ce îşi exercita profesia. Împreună cu mai mulţi asistenţi ai săi, a fost arestat şi aruncat în închisoare, unde se mai află şi acum. Nici o încercare de a îl elibera nu a dat roade." 

Departamentul religios al Judenrat-ului a început operaţiunile regulate abia în septembrie 1941. Oficialul Judenrat-ului însărcinat cu problemele religioase era Meshulam Kaminer de la Agudat Israel, dar el a murit la scurt timp după ce departamentul a început să opereze. Al membru al Agudat Israel, Alexander Zisha Friedman, a fost activ în Jewish Self-Help, rămânând apropiat rezistenţei clandestine din ghetou. Devotamentul şi discernământul său i-au asigurat respectul şi gratitudinea tuturor celor care l-au cunoscut.

Grupuri de studenţi în yeşive s-au organizat în ghetou şi au încercat să continue tradiţia studiului Torei. Conform lui Huberband, studenţii rabinului Ger au fost extrem de afectaţi când profesorul lor şi anturajul său au fugit din zona ocupată în primăvara lui 1940. Ei au adoptat obiceiuri pe care Huberband le denunţa aspru. Huberband mai descrie şi alt grup, autointitulat « Iubirea de Tora şi frica de Dumnezeu » Grupul era condus de Rabbi Itzhak David Margalîot, un meşteşugar care studia Tora şi care « se străduia să ofere elevilor săi hrană spirituală şi materială ». De regulă, scrie Huberband, 

"in Varşovia interbelică erau peste 5000 de studenţi în yeşive şi shtiblekh-uri [case hasidice destinate studiului]. În prezent [adică în 1941] în Varşovia au rămas abia 200. ..Unii dintre ei au aruncat jugul religiei în timpul raazboiului, renunţănd la legăturile cu hasidismul. Mulţi au murit, iar restul s-au răspândit prin orăşelele învecinate."

Mulţi dintre cei mai cunoscuţi rabini ai evreimii poloneze erau concentraţi în Varşovia şi în ghetoul din Varşovia, printre care Rabbi Itzhak Mendel Danziger din Alexandrow şi Rabbi Kalonnyimous Kalmish Shapiro din Piaseczbo. Cuvântările pe care acesta din urmă le-a adresat ghetoului au fost ulterior reunite într-o colecţie preţioasă de scrieri hasidice intitulată Focul Sfânt - cuvântări pure din anii Holocaustului, 1940, 1941, 1942, rostite de Şabat şi în zilele de sărbători în ghetoul din Varşovia. Aceste discursuri dovedesc dilemele şi reflecţiile profunde cu care se confrunta un om credincios. Rabbi Shapiro a fost un mare savant halakhic şi un istoric erudit care a încercat să înţeleagă şi să interpreteze realităţile din jurul său. Colecţia sa a fost publicată în 1949 sub formă de carte la Ierusalim.

Printre alţi rabini implicaţi în organizarea vieţii evreieşti clandestine şi a activităţilor de ajutorare au fost Shimshon Stockhammer şi Itzhak Nisbaum.



Cultura

În pofida condiţiilor extrem de vitrege, viaţa culturală din ghetou a înflorit într-o mare varietate de forme. În particular, comitetele de bloc au devenit centre ale activităţii culturale, organizând în mod regulat întâlniri, discuţii şi cluburi. Cum camuflajul îi obliga pe locuitori să stea în case şi în curţi, activităţile culturale se desfăşurau în cadrul blocurilor. Au apărut şi numeroase biblioteci clandestine, multe dintre acestea adăpostind cărţi interzise de nazişti. Batya Berman, soţia lui Abraham Adolf Berman, a organizat o astfel de bibliotecă clandestină pentru copiii ghetoului. Alte biblioteci secrete au fost întemeiate de mişcările clandestine de tineret.

Ghetoul avea propria orchestră simfonică, ce dădea concerte cu permisiune oficială. Deşi orchestra nu dispunea de secţiunile instrumentale necesare, repertoriul său includea piese de Bach, Beethoven, Schubert, Brahms, Haendel, Vivaldi şi alţii. Orchestra era totuşi stânjenită de comisarul german al ghetoului, care i-a comunicat dirijorului că evreilor le este interzis să interpreteze muzică de compozitori germani neevrei. Cântăreţii deţineau şi ei un rol în ghetou, şi o tânără cântăreaţă , Marysia Eisenstadt, şi-a cucerit o reputaţie considerabilă, fiind cunoscută ca privighetoarea ghetoului. Se ţineau şi concerte de muzică cantorială, printre care cele ale celebrului cantor Gershon Syrota.

Scriitori şi poeţi celebri au continuat să creeze în ghetou. O parte din opera lor se păstrează în arhiva Ringelblum. Autorii, ale căror scrieri se referă adesea la viaţa evreilor din ghetou, îi includ pe Itzhak Katzenelson, Peretz Opoczynski, Yehoshua Perl, Kalman Lis, Hilel Zeitlin (Cajtlin) şi Israel Stern. În amintirea celui din urmă, Ringelblum notează : « A scris mult. Fire liniştită, Stern nu stia cum să obţină asistenţă sau pachete de mâncare. Se plimba înfometat şi tăcut ca o lebădă » Printre cei care au scris în poloneză merită menţionaţi Henryka Lazowert şi Wladyslaw Szlengel. Cel din urmă a compus o serie de poezii foarte expresive despre deportări şi rezistenţă.

Două organizaţii clandestine au apărut în ghetou, fiecare fiind consacrată sprijinirii activităţilor culturale în idiş şi, respectiv, în ebraică. Numită Yidishe kultur organizatsye (YIKOR ; Organizaţia culturală idiş), noul grup s-a implicat în propagandă pentru limba idiş; printre fondatorii şi figurile importante din rândul său se numărau tânărul sociolog Menachem Linder, Emmanuel Ringelblum, Sonia Nowogrodtsky de la Bund, şi Shakhne Zagan de la partidul de stânga Poalei-Zion. Sub auspiciile acestei organizaţii aveau loc lecturi publice cu participarea scriitorilor şi a actorilor. YIKOR a mai sponsorizat întâlniri mai personale între scriitori şi artişti. Oaspeţii şi vorbitorii ţineau în locuinţe private seri de lectură din operele literare idiş ; aceste întâlniri erau organizate de comitetele de bloc şi, datorită camuflajului, oaspeţii trebuiau să rămână peste noapte. Au mai fost ţinute numeroase întâlniri publice comemorând clasicii literaturii idiş; la începutul lui 1941, Ringelblum nota în jurnalul său ca nouăzeci de întâlniri au fost dedicate doar operei lui Mendele Mokher Sfoirim (« Mendele vânzătorul de cărţi »).

Organizaţia culturală ebraică se numea Tkumah (« Renaşterea »). Printre fondatorii săi erau Itzhak Katzenelson şi Menachem Krishenbaum de la partidul general sionist. Dacă evenimentele şi activităţile organizate de YIKOR atrăgeau reacţii din partea publicului larg, întrucât majoritatea rezidenţilor din ghetou erau vorbitori de idiş, Tkumah a reuşit să reunească doar un cerc de oameni interesaţi de limba şi cultura ebraică, organizând lecturi, întâlniri şi evenimetne culturale în onoarea clasicilor literaturii ebraice.

Dar cea mai originală şi importantă aventură culturală clandestină din ghetou a fost arhiva secretă înfiinţată la iniţiativa lui Emmanuel Ringelblum sub numele de cod Oneg Shabbat (Plăcerile şabatului). Această organizaţie a devenit cunoscută ca arhiva ringelblum. Ideea arhivei a fost concepută de un mic grup de oameni cu preocupări de istorie sub conducerea lui Dr. Emmanuel Ringelblum, al cărui scop era de a reuni documente şi mărturii referitoare la viaţa evreilor în ghetou. Ei ştiau că vremurile în care trăiau nu aveau precedent istoric şi trebuie să facă tot ce este posibil pentru a păstra dovezi petnru posteritate. Într-un eseu intitulat Oneg Shabbat, Ringelblum notează că personalul arhivelor secrete şi-a început munca în octombrie 1939 şi a continuat să lucreze în următorii trei ani şi jumătate. Ringelblum notează că activitatea sa de şef al asistenţei sociale i-a permis să întreţină contacte ample cu oamenii din oraşele de provincie, astfel încât a putut să înregistreze mărturii proaspete despre evenimetnele din diferite părţi ale Poloniei ocupate. Numele oarecum ciudat al arhivei provine de la întâlnirile de sâmbătă (şabat) ale personalului său, întâlniri care erau consacrate discuţiilor despre materialele arhivei.

Cu timpul, personalul Oneg Shabbat-ului şi-a extins activităţile dincolo de obţinerea de materiale şi mărturii. Au fost inţiate proiecte speciale, cum ar fi invitarţia adresată locuitorilor ghetoului de a scrie eseuri pe diferite teme, publicarea unui buletin de ştiri şi efectuarea de anchete sociale generale pe care intenţionau să le trimită (prin contrabandă) în afara ghetoului. Graţie acestor iniţiative, deţinem înregistrări în care autorii meditează asupra schimbărilor din viaţa ghetoului sau pur şi simplu descriu aspectele sociale ale ghetoului.

Realizările grupului Oneg Shabbat in toate sferele activităţii sale au fost impresionante după orice standard. La un moment dat, personalul arhivei a ajuns la concluzia că venise vremea unui proiect de mai mare amploare, ulterior denumit « Doi ani şi jumătate ». Acest studiu implica o examinare detaliată a tuturor sferelor vieţii evreieşti în Polonia în timpul celor doi ani şi jumătate de ocupaţie. Înainte ca proiectul să poată fi dus la capăt, marea deportare din Varşovia începuse.

Pe lângă propriul său proiect arhivistic, Oneg Shabbat a adresat instituţiilor şî indivizilor din ghetou apelul de a dona materiale documentare, pentru a fi păstrate în arhivă. Ringelblum însuşi a apelat la ziariştii din ghetou să îi înmăneze scrierile lor. Se pare, totuşi, că nu mulţi au fost cei care au dorit să îşi doneze jurnalele, deoarece un număr foarte mic de asemenea documente au fsot descoperite în colecţiile arhivei. Apelul lui Ringelblum a stârnit o reacţie mai favorabilă din partea partidelor politice şi a mişcarilor de tineret, care au transmis arhivei ediţii ale ziarelor lor clandestine şi alte documente interne de o importanţă inestimabilă.

Personalul Oneg Shabbat-ului a continuat să colecteze materialele până la marile deportări. În timpul deportării propriu-zise, conţinutilre arhivei au fost ascunse în găleţi de metal şi căni de lapte. Două secţiuni ale arhivei au fost recuperate în mod miraculos după raazboi, dar cea de-a treia, care conţinea materiale ale Jewish Combat Organization, nu a fost găsită niciodată.

Conţinând mii şi mii de documente, eseuri, mărturii şi memorii, arhiva Ringelblum constituie principala sursă de informare despre viată evreiască sub ocupaţia germană. Ziarele clandestine ne permit să ne completăm imaginea, întrucât ele reconstituie creşterea rezistenţei până la stadiul revoltei armate.

În ceea ce priveşte formele de documentare, jurnalele individuale merită o atenţie specială. Mulţi locuitori ai ghetoului, de la scriitori consacraţi până la oameni fără înclinaţii literare deosebite, au simţit nevoia de a încredinţa hârtiei sentimentele şi gândurile din timpul acestei perioade de izolare şi suferinţă. Unele dintre aceste jurnale au fost păstrate; multe ne-au parvenit pe căi ciudate şi ocolite. Printre cei mai importanţi autori de jurnale de ghetou se numără Adam Czerniakow, conducătorul Judenrat-ului; Haim Aharon Kaplan şi Abraham Levin (ambii fuseseră profesori şi educatori înainte de raazboi); Itzhak Kamenelson, care şi-a scris jurnalul într-un lagăr din Franţa; si Mary Berg, o tânără femeie care a trăit în Varşovia în perioada ghetoului. Ştim de existenţa altor jurnale din referirile făcute la ele în diferite surse. Cele mai importante documente care s-au pierdut sunt jurnalul lui Samuel Winter, un membru al rezistenţei, şi cel al lui Yosef Kaplan, unul dintre liderii rezistenţei formate de mişcările de tineret din ghetoul din Varşovia.